În vremea aceea, ieșind din părțile Tirului, a venit, prin Sidon, la Marea Galileii, prin mijlocul hotarelor Decapolei. Şi I-au adus un surd, care era şi gângav, şi L-au rugat ca să-Şi pună mâna peste el. Şi luându-l din mulţime, la o parte, Şi-a pus degetele în urechile lui, şi scuipând, S-a atins de limba lui. Şi privind la cer, a suspinat şi a zis lui: Effatta! ceea ce înseamnă: Deschide-te! Şi urechile lui s-au deschis, iar legătura limbii lui îndată s-a dezlegat, şi vorbea bine. Şi le poruncea să nu spună nimănui. Dar, cu cât le poruncea, cu atât mai mult ei Îl vesteau. Şi erau uimiţi peste măsură, zicând: Toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească. (Iisus Marcu 7, 31-37)

Evanghelia acestei zile urmează, în cursul scrierii Sfântului Marcu, vindecării de la distanță a fiicei femeii canaanence care a insistat ca Domnul să-Și facă milă cu ea, o păgână, la fel cum stăpânii își fac milă până și cu niște cățeluși care așteaptă firimiturile de la o masă îmbelșugată. Mântuitorul Hristos a miluit-o pe fiică, „pentru acest cuvânt” al mamei prin care și-a arătat credința ei „mare”, așa cum se spune în varianta de la Matei (15, 28). Dar astfel a mai arătat și că, deși venise „pentru oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15,24), nu înseamnă că restul oamenilor, și ei copii ai lui Dumnezeu, trebuie ignorați. Mântuitorul a venit pentru toți. Iar atunci când nu a fost primit de poporul ales, a mers și „la vecini”. 

După propovăduirea în părțile Tirului și Sidonului, cetăți situate în afara Țării Sfinte (iar în zilele noastre în Liban), Iisus a ajuns din nou la Marea Galileii și de acolo a mers „prin mijlocul hotarelor Decapolei”, o regiune situată dincolo de Iordan și numită așa după cele zece orașe („deca” în grecește înseamnă zece iar „polis”, oraș), de asemenea majoritar păgâne. Nu s-a dus la israeliți, ci la cei de alt neam, unde a fost bineprimit. Semnul primirii Sale este acela că i-au adus înainte un surdo-mut rugându-L să Își pună mâinile peste el. Cei care au venit la Dânsul și-au arătat prin aceasta credința că El îi poate ajuta la vindecarea acestui bolnav. Punerea mâinilor, de către un om sfânt precum profeții sau preoții, peste cineva era un semn de vindecare (Marcu 16,18). Cu toate acestea, Domnul nu l-a vindecat pe bolnav în văzul tuturor, cum făcuse cu alte ocazii, ci l-a luat deoparte din mulțime tocmai pentru a păstra discreția, așa cum se va vedea în cele ce urmează. 

Evanghelistul se oprește aici în desfășurarea acțiunii descriind amănunuțit cum anume Domnul l-a vindecat pe cel cel surd și gângav, anume altfel decât se așteptau cei care-l aduseseră, deci nu prin punerea mâinilor. Iisus Și-a pus efectiv degetele în urechile surde și, scuipând, a atins limba celui care era gângav, deci nu cu totul mut, iar apoi a poruncit „Deschide-te”, arătând astfel că are putere peste materia trupului omenesc. Cele două acțiuni fizice ale Sale par să fie indicii că, uneori, Domnul procedează ca și cum ar „repara” niște obiecte defecte, iar porunca arată puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Poate e de mirare că pe fiica femeii canaanence a vindecat-o de la distanță iar aici a apelat la asemenea contacte fizice. Diferența de metodă este greu explicabilă și poate fi lăsată numai în taina lui Dumnezeu, Care vindecă, îndreaptă, curățește în moduri mai presus de înțelegerea omenească. E de reținut însă că atât vindecarea pentru credința mamei, de care am amintit, cât și cea prin contactul fizic însoțit de poruncă, amintite în Evanghelia acestei sâmbete, sunt procedee care erau străine de practicile vindecătorilor din acea vreme. Dar eficacitatea lor este de netăgăduit. Urechile celui surd „s-au deschis” și „legătura limbii s-a dezlegat”, ca și cum acestea fuseseră scoase dintr-un blocaj nevăzut. Altă dată Domnul vindecase o femeie gârbovă spunând despre ea că a fost dezlegată de legătura cu care o ținea satana de optsprezece ani (Luca 13,16). Prin urmare beteșugul e văzut ca o stare de carență trupească, pe care Domnul Iisus o poate elimina, fiindcă prin El, Cuvântul lui Dumnezeu, s-au creat toate. Iar „cheia” reparării tuturor celor stricate se află tot la El.

Evanghelia zilei se încheie cu porunca Domnului ca martorii minunii să tăinuiască întâmplarea, având ca răspuns tocmai contrariul. Pe lângă uimirea celor ce au văzut minunea, Evanghelistul amintește de cuvintele acestora, anume că „toate le-a făcut bine”. Mărturisirea lor aduce aminte de zilele Genezei, unde adesea, în urma unora dintre etapele Creației, Moise spune: „Și a văzut Dumnezeu că este bine” (Facere 1,10). Mai mult decât minunea vindecării unui surdo-mut care apoi vorbea bine, păgânii vizitați de Domnul au început să vorbească și ei bine, arătându-se mai înțelepți, în cuvântul lor profetic fără de voie, decât fiii poporului ales.