Că şi pentru el, ca şi pentru Dostoievski, spectacolul suferinţei e sfânt. (Suferinţa nu este întotdeauna folositoare patinatorului - vezi tâlharul cel rău— dar pentru cine o priveşte nu are contingenţe morale. Ca spectacol, e mereu sfântă. Pe cel ce suferă sunt dator să-l compătimesc, să-l ajut. Samarineanul nu întreabă cine e, ce face, de unde vine şi cu ce se ocupă rănitul - nu cumva era şi el vreun hoţ de păgubaş? Vreunul căruia i se întâmplase ce merita?) Credinciosul nu refuză - fiindcă nu ştie, sancta simplicitas, iată un exemplu grăitor - să dea de pomană beţivului. Milosului nu-i pasă dacă cerşetorul a vândut paltonul pe care i L-a dăruit, măcar că s-a dus cu banii de-a dreptul la cârciumă. Paltonul îl poartă Hristos.

 

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 69)