Cultivaţi, fiilor, nemurirea din voi înşivă! Deoarece nemurirea nu este ceva ce va veni, ci este neîncetat în noi şi la sfârşit va ieşi la lumina zilei în toată frumuseţea ei. Moartea va veni să nimicească nu nemurirea noastră, ci ce este muritor în noi. Moartea necontenit gâtuie ce este muritor în noi, până ce izbuteşte să-l înăbuşească deplin. Nemurirea înviază necontenit nemurirea în noi, până ce izbuteşte s-o învie deplin. Moartea are putere asupra a ceea ce este al ei în noi; nemurirea, asupra a ceea ce este al ei. Nici o parte a fiinţei şi a vieţii nemuritoare din noi nu se supune vreodată morţii. Fiinţa şi viaţa noastră nu suvesnicint supuse morţii, însă ele ne pot fi luate dacă le purtăm cu nevrednicie – aşa cum apa trece prin dealul de calcar, neputând rămâne acolo! De aceea cultivaţi, fiilor, cu mare luare-aminte nemurirea din voi şi bucuraţi-vă! Încă o clipă sau două, şi vă veţi afla în veşnica şi dulcea sa grijă.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine și rău, Editura Predania, București, 2009, p. 76)