„Spunea Părintele Stăniloae o vorbă mare: știți de ce se sinucid unii oameni? Pentru că, eu cred, se simt foarte singuri. Niciodată nu s-au simțit românii mai singuri ca astăzi și, mai ales, cei din orașe. Aceste blocuri mari, vopsite frumos pe dinafară, ne-au făcut să ne simțim ca în niște peșteri, carceri sau închisori. Nu mai comunică frate cu frate, vecin cu vecin și român cu român. Și nu ne mai interesează ce este dincolo de ușă. Viața la țară nu este așa, sau, măcar, nu era așa. Vedeți dumneavoastră că la țară, într-un sat, toți se cunosc? Unii pe alții se moralizau și unii de alții se rușinau și părintele era cu ei, îi mângîia, îi mustra, îi îndemna. Ăsta era satul! Satul are o valoare extraordinară. Cineva îmi spunea că satul și mănăstirile sunt două entități care țin sufletul neamului nostru românesc. Când acestea vor dispărea, ne-a dispărut și neamul. Și-n aceste două entități s-a tras cu tunul 45 de ani, și încă nu s-a terminat lupta împotriva satelor.

Mai vorbiți frate cu frate, mai cercetați-vă, trageți-vă unii pe alții la biserică, la Spovedanie, la cimitir, să mai aprindeți o lumânare!”

(Părintele Ioanichie Bălan, Spovedania - Taina Împăcării, Editura Doxologia, p. 20)