Cum au primit cununa muceniciei Sfinții Martiri Brâncoveni?
Numeroase pâri şi intrigi ale duşmanilor săi la Constantinopol, precum şi faptul că în cursul războiului ruso-turc din 1711 unul din boierii săi a trecut de partea ruşilor, au făcut pe turci să-l bănuiască de „necredinţă” faţă de ei şi să-l înlăture din scaun.
Numeroase pâri şi intrigi ale duşmanilor săi la Constantinopol, precum şi faptul că în cursul războiului ruso-turc din 1711 unul din boierii săi a trecut de partea ruşilor, au făcut pe turci să-l bănuiască de „necredinţă” faţă de ei şi să-l înlăture din scaun. Dus la Constantinopol împreună cu familia sa şi o parte din averi - încă din martie 1714, în săptămâna Patimilor - au fost aruncaţi în cunoscuta închisoarea celor şapte turnuri. În timp ce se aflau în închisoare, li s-a promis că vor scăpa cu viaţă dacă vor îmbrăţişa religia mahomedană, propunere pe care evlaviosul domn a respins-o cu hotărâre.
În ziua de 15 august 1714, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, tocmai când domnitorul împlinea 60 de ani, au fost duşi cu toţii spre locul de osândă. Fostul său secretar pentru limbile apusene, Anton Maria del Chiaro din Florenţa, relatează că, înainte de a fi ucişi, domnitorul a dat fiilor săi acest ultim îndemn: „Copiii mei, fiţi cu curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta; să ne mântuim cel puţin sufletul, spălându-ne păcatele în sângele nostru!”. Atunci, în prezenţa sultanului, a trimişilor unor ţări străine, a soţiei, fiicelor şi ginerilor lui Brâncoveanu, aduşi la acest fioros spectacol, a urmat decapitarea domnului şi a celor patru fii. Mai întâi i s-a tăiat capul lui Ianache Văcărescu, cel mai de seamă sfetnic al domnitorului, după care au fost retezate capetele celor patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. După ce a asistat la toată tragedia fiilor săi, a fost tăiat şi capul domnitorului
martir.
Capetele lor au fost purtate de turci prin Constantinopol, în vârful suliţelor, iar trupurile le-au fost aruncate a doua zi în Bosfor. Nişte pescari creştini le-au găsit pe mare şi le-au îngropat în mănăstirea grecească din insula Halki. Doamna Maria, fiicele, ginerii şi nepoţii, care au scăpat cu viaţă, au fost închişi într-o cetate din Asia Mică, de unde s-au putut reîntoarce în ţară abia după doi ani. În 1720, doamna Maria a izbutit să aducă în ascuns rămăşiţele pământeşti ale domnitorului martir, pe care le-a îngropat în biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria sa. Deasupra mormântului a aşezat o candelă având o inscripţie care consemna aceste lucruri.
(Pr. prof. Mircea Păcurariu, Sfinţi Daco-Români şi Români, Editura Trinitas, Iaşi, 1994, p. 86)
