Praznicul Izvorului Tămăduirii. Azi ar trebui să străbatem bine prin cartierul Zeytinburnu din Istanbul fără a mai prinde ceva din pădurea în care Leon cel Mare (457-474 d. Hr), ce încă nu era împărat peste Bizanț, primea în dar de la Maica Domnului aflarea unui izvor ce vindecă orbirea. Un sărac orb îi ceruse și el acceptase să-l călăuzească pe cale. Însetat, orbul cere lui Leon ajutor și acesta este scos din nevederea izvorului pierdut în tăcerea unui desiș de un glas. Care nu îi arată doar existența izvorului, ci și ce anume să facă: „Pătrunde, Leone, mai adânc în pădurea acesta și luând cu mâinile apă tulbure, potolește setea orbului și apoi unge cu ea ochii lui cei întunecați de nevedere; și vei cunoaște de îndată cine sunt eu, care sălășluiesc aici de multă vreme”. Leon împlinește porunca, iar cea care poruncise împlinește minunea. Apoi biserica zidită pe locul minunii va fi una cu istoria Bizanțului, dar și a creștinismului așezat sub istorie. Și va însoți viețile împăraților și împărăteselor, Patriarhilor și oamenilor simpli, dar însetați de răcoarea minunii. Care nu încetează să răcorească. Din mijlocul unui cartier din Istanbul. Căci gloria imperiilor trece, dar nu și slava Împărătesei Născătoare de Dumnezeu. 

Nu întâmplător îndată după Înviere pomenim Izvorul Tămăduirii. Este pedagogia sfinților aceea de a lipi fiecărui praznic Împărătesc pe Împărăteasa Cerurilor, cea care a făcut posibil Praznicul prin Nașterea Domnului Iisus Hristos. Cât de minunat aflăm aceasta din cântarea liturgică: „Râuri de tămăduiri reverși, Fecioară, celor ce cu credință aleargă neîncetat la izvorul tău, dumnezeiască Mireasă. Că în dar reverși tămăduirile, din belșug și cu prisosință, celor bolnavi; pe cei orbi care aleargă la tine, îi faci să vadă lămurit; pe mulți șchiopi ai îndreptat și pe slăbănogi ai întărit; pe cel mort l-ai înviat prin întreita turnare apei și ai vindecat durerile celor bolnavi de idropică și de năduf” (Stihira 3, Vecernia sărbătorii), iar o altă cântare desăvârșește imaginea: „Bucură-te, Izvorule cel ce au primit viața, cel ce neîncetat izvorăști daruri, fântâna tămăduirilor, care faci slabă și neputincioasă toată tăria bolilor; cel ce izvorăști celor orbi vedere și dumnezeiască curățire celor leproși, tot leacul împotriva bolilor tuturor celor ce aleargă cu credință la locașul tău, marele spital de obște, cu adevărat fără plată și primitor, Maică a lui Hristos-Cuvântul, Cel ce izvorăște lumii mare milă” (Stihira Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, 3, Vecernia praznicului). Izvor și spital de obște, dar o singură Stăpână și Despină, Maica Domnului. 

Un praznic al Vindecării după Praznicul Învierii? Fără îndoială că nu putea fi nimic mai potrivit. Cea care naște Vindecarea este Stăpâna unui loc din care izvorăște apa făcătoare de bine. De mii de ori se va fi cântat acolo Dogmatica glasului 6, cea care îngăduie Vohodul Vecerniei: „Cine nu te va ferici, Preasfântă Fecioară? Sau cine nu va lăuda preacurată nașterea ta? Că Fiul Unul-Născut, Cel ce a strălucit fără de ani din Tatăl, Însuși din tine, cea curată, a ieșit, negrăit întrupându-Se; din fire Dumnezeu fiind și cu firea om făcându-Se pentru noi, nu în două fețe fiind despărțit, ci în două firi fără de amestecare fiind cunoscut. Pe Acela roagă-L, curată, cu totul fericită, să se miluiască sufletele noastre”. Se vădește astfel că Izvor de Vindecare rămâne Hristos Cel care îngăduie Maicii sale să vădească loc de vindecare firii omenești însetate de minuni, dar și de bine, de cumințenia ce se naște din bine. 

Lecția Izvorului Tămăduirii este simplă. Mereu orbi și pe cale greșită avem nevoie ca Maica Domnului să ne cheme la vindecare. O face dăruindu-ne apa cea vie a credinței, dulceața nădejdii și liniștea răcoroasă a iubirii. Vedem cum ura ne încinge, depresia ne amărăște iar necredința ne face hoit sufletul. Priviți în jur și înțelegeți. Când credința în Dumnezeu e înlocuită de îngâmfarea de sine, nădejdea cu scenariile nebunești ale unei lumi mai bune, dar fără Cel Bun în mijlocul ei ori iubirea este amputată ideologic nu poate ieși decât iadul. Învierea Domnului Hristos este izvor Tămăduirii căci dărâmă fundamental iadul, învinge dușmanul vieții, moartea, dăruindu-ne la îndemâna vieții mijloacele prin care să dobândim veșnicia. În calea către Cincizecime, praznicul de astăzi este o primă oprire de aducere aminte. Nu putem trăi slava Învierii fără să ne hrănim sufletul din slava Duhului Sfânt. Răutatea clipei ne obligă să strigăm: „Din izvorul tău cel nesecat, ceea ce ești de Dumnezeu dăruită, îmi dăruiești mie, izvorând pururea, curgerile harului tău mai presus de cuvânt. Căci tu ești ceea ce ai născut mai presus de cuget pe Cuvântul, te rog să mă rourezi cu darul tău, ca să grăiesc ie: Bucură-te, apă izbăvitoare!” (Condacul Praznicului). Pentru că mie îmi sună mereu în suflet întrebarea: Cine nu te va ferici, Preacurată Născătoare de Dumnezeu? Și recitind paginile de jurnal cotidian ale lumii înțeleg. Dar pentru că lumii Mântuitor îi este Hristos nu doar înțeleg, ci și nădăjduiesc. Fiți izvor de rugăciune și liniște aproapelui. Lăsați pe cei care aleargă după grația Cezarului să plătească în moneda nebuniei. Și dați lui Dumnezeu ce I se cuvine. Slava, cinstea și Închinăciunea! Din apele Izvorului Tămăduirii același strigăt de biruință: Hristos a înviat!