Și a zis Dumnezeu: Să se facă tărie în mijlocul apei, şi să fie despărţind apă de apă; şi s-a făcut aşa. Şi a făcut Dumnezeu tăria, şi a despărţit Dumnezeu între apa care era sub tărie şi între apa care era deasupra tăriei. Şi a numit Dumnezeu tăria cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua a doua. (...)

Scriptura nu numeşte «tărie» substanţa rezistentă şi tare ce are greutate şi este solidă; căci pământul ar fi meritat mai potrivit o astfel de numire; dar din pricină că substanţa celor care stau deasupra pământului este fină şi rarefiată şi nu e percepută de nici unul dintre simţurile noastre, substanţa aceasta s-a numit «tărie», în comparaţie cu substanţele foarte fine care nu pot fi sesizate de simţirea noastră. Gândeşte-te la un loc care desparte umezeala. Acest loc duce în sus ceea ce este fin şi purificat şi lasă jos tot ceea ce este des şi pământesc; aceasta ca să se păstreze de la început până la sfârşit aceeaşi bună întocmire a văzduhului, micşorându-se în parte umezeala." (Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron)

Aşadar, „tăria" din Cartea Facerii este un fel de barieră sau filtru natural care desparte cele două niveluri ale umidităţii atmosferice. Astăzi nu mai observăm un asemenea fenomen anume pe care să-l putem numi „tărie". Oare pământul alcătuit la început să fi fost altfel?

Sfântul Vasile crede că funcţia tăriei era aceea de a păstra o temperatură plăcută pe întreg pământul, dar se întâmplă să cunoaştem existenţa unui oarecare efect de seră pe pământ în vremurile preistorice: s-au găsit plante şi animale tropicale în gheaţa nordului îndepărtat, arătând că, într-adevăr, zonele nordice fuseseră odinioară temperate. Pe deasupra, în capitolul al doilea din Cartea Facerii ni se spune că înainte de zidirea omului nu dăduse Dumnezeu ploaie pre pământ... şi izvor ieşea din pământ şi adăpa toată faţa pământului (Fac. 2, 5-6).

Iată deci că pământul timpuriu pare a fi fost un loc destul de deosebit de cel pe care îl cunoaştem: un loc cu climă temperată, bogat în umezeală ce uda necontenit o vegetaţie îmbelşugată care, cum vom vedea, era singura hrană hotărâtă de Dumnezeu nu numai omului, ci chiar şi animalelor (Fac. 1,30).

(Ieromonah Serafim Rose, Cartea facerii, crearea lumii noi și întâiul om: perspectiva creștin-ortodoxă, traducere din limba engleză de Constantin Făgețan, Ed. a 2-a, rev., Editura Sophia, București, 2011, pp. 77-78)