Da, e esențial să călăuzești pe cineva pe calea cea bună! Dar consilierea nu este sfătuire. Consilierea este o naștere împreună cu celălalt. Pentru asta e nevoie ca tu însuți să fii născut pe calea pe care vrei să-l ghidezi pe cel din fața ta. Până la urmă, ce urmărim noi, este ca cel aflat într-un moment de descumpănire să afle Calea noastră. Să intre în relație vie cu Cel Care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Desigur, noi nu avem întotdeauna discernământul necesar, dar Îl avem pe Domnul cu noi și oricând Îl putem întreba: „Doamne, ce să fac?”. Atunci vom putea folosi și anumite metode aflate de specialiștii seculari, vom putea aplica ce-am învățat în facultățile de specialitate, fără să ne temem. Uneori ne putem chiar „ascunde” în spatele acestor „tehnici”, în sensul că ne putem folosi de ele până când cel din fața noastră se va dumiri în privința problemei pe care o are, până va pricepe că e o problemă duhovnicească, de fapt. Da, te ascunzi pe tine ca persoană, te smerești și te rogi mai mult în ascuns. E aici un „joc” în care Dumnezeu și aproapele au mai mult loc pentru că nu te bagi tu să dai sfaturi. Când dai un sfat, mai ales dacă nu-ți este cerut expres ca sfat, de fapt îl judeci pe celălalt, pentru că îi sugerezi că nu e bine cum face și ce face. În consiliere ții cont de puterile celui din fața ta și-l încurajezi să le folosească. Îl îndrumi să descopere singur ce problemă are și ce ar dori să schimbe în viața lui. Și încet, încet va descoperi ceea ce tu i-ai fi putut da într-un minut ca sfat. Va descoperi singur. Omul trebuie stârnit cumva să se trezească și să-și asume propria viață.