Copilul de 2-3 ani nu va fi entuziast în legătură cu viitorul copil. Chiar dacă va fi bucuros la început, mai mult ca sigur că nu va dura mult. (...)

La mulţi copii de această vârstă, la scurt timp după apariţia în casă a nou-născutului, apare un evident regres psihologic: ei devin plângăcioşi, pot să refuze să folosească oliţa, pot să ceară biberonul la care au renunţat demult... Pe scurt, dorind să recucerească atenţia mamei, se comportă ca nişte bebeluşi. Nu vă enervaţi (oricât de obosită aţi fi!) observând astfel de manifestări, ci luaţi-l pe cel mai mare în braţe, aşezaţi-l pe genunchi, legănaţi-l, vorbiţi-i ca unui bebeluş. Este de preferat ca el să doarmă în aceeaşi cameră cu mezinul.

Explicaţi-i amănunţit sensul acţiunilor dumneavoastră în relaţia cu nou-născutul: va crea la copilul mai mare senzaţia de linişte, atât de necesară lui. Când multe lucruri sunt neclare, copiii mici încep să se emoţioneze şi se dezorientează rapid. Desigur, nu merită să exageraţi cu explicaţiile până la apariţia pruncului – oricum, copilul mai mare le va uita până la momentul naşterii. În schimb, după ce bebeluşul se va naşte, nu pregetaţi să i le daţi.

În plus, încercaţi să subliniaţi că acţionaţi în interesul copilului mai mare („Acum îi schimbăm scutecele micuţului, îl punem în pătuţ şi mergem să pregătim cina pentru tine...”). Trebuie procedat astfel deoarece preşcolarilor le este caracteristică aşa-numita centralitate a gândirii: ei se simt centrul a tot ce se întâmplă şi la orice mutaţie în acest domeniu reacţionează bolnăvicios – or, în acest caz toate parcă rămân la locul obişnuit, dar orizonturile se lărgesc.

(Tatiana L. Şişova, Probleme şi dificultăţi în educarea copiilor: îndrumar pentru părinţi, traducere din limba rusă de preot Nicolae Creţu, Editura Sophia, Bucureşti, 2012, pp. 233-234)