Domnul iubește sufletul fericit care păzește curăția sufletească și trupească și-i dă harul Duhului Sfânt, și acest har leagă sufletul să iubească atât de mult pe Dumnezeu, încât din pricina dulceței Duhului Sfânt el nu se poate rupe de Dumnezeu și nesăturat năzuiește spre El, pentru că în iubirea lui Dumnezeu nu este sfârșit; deși cunosc un om pe care Domnul Cel Milostiv l-a cercetat cu harul Său și, dacă l-ar fi întrebat pe el Domnul: "Vrei să-ți dau un har mai mare?", sufletul care e neputincios în trup ar fi spus: "Doamne, Tu vezi că dacă e mai mare, nu-l sufăr și mor!". Omul nu poate să poarte plinătatea harului; așa, ucenicii lui Hristos pe Tabor au căzut cu fața la pământ din pricina slavei Domnului.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 84)