Povestea Bătrânul (n.r. ‒ Sfântul Porfirie Kafsokalivitul), plin de bucurie:

„La Sfântul Munte trăia la Karoulia, într-o peşteră, un părinte rus în vârstă de 90 de ani, pe nume Zosima. Era înalt, cu barbă mare şi cu purtări dose­bit de alese. Fusese colonel în armata rusă. La hra­muri, mânca orice i se oferea, dar la peştera lui nu ştiu ce mânca.

Într-o zi, am mers şi eu prin apropierea peşterii lui. Îndată ce m-a văzut, mi-a 

‒ Ucenic!

‒ Ce înseamnă ucenic, am întrebat eu?

‒ Călugăr începător, mi-a răspuns Bătrânul.

Într-o zi, continuă Părintele Porfirie, pe când aveam vreo 14-16 ani, cei doi Bătrâni ai mei au plecat la hram la Kerasia. Îmi porunciseră ca, după ce-mi voi fi terminat treburile şi slujba, să merg la o chilie, Kiriako, şi să iau parte acolo la Liturghie.

Eu am făcut întocmai. Am pornit spre chilia Kiriako. Era o noapte cu lună. Când am ajuns eu, biserica încă nu era deschisă. Lumina lunii pătrundea prin două ferestre şi se răsfrângea înăuntru. Eu m-am retras în umbră şi am început să rostesc rugăciunea inimii.

Brusc, l-am zărit pe părintele Zosima, rusul, apărând la distanţă. Dânsul, nevăzând pe nimeni în preajmă, a început să facă metanii mari, rostind în rusă: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, milu­ieşte-ne pe noi! Apoi, a continuat cu Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.

A făcut foarte multe metanii, vreo trei sute, cred. Eu, care-l priveam din umbră, simţeam o ne­spusă bucurie. Rosteam şi eu, cu mintea, rugăciunea.

La un moment dat, a venit paracliserul. Părintele Zosima s-a retras şi el în umbră, într-un alt colţ decât cel în care mă aflam eu. Paracliserul nu ne-a văzut, a deschis biserica şi a început să bată clopotele. Atunci, Părintele Zosima a ieşit din ascun­zătoare, a intrat în biserică şi s-a aşezat la locul său. Eu am mai lăsat să treacă vreun minut-două până să intru, ca să nu-i dau de înţeles că-l văzusem.

A început Liturghia ‒ o Liturghie pe care am simţit-o din tot sufletul. Eram complet schimbat lăuntric. Mă rugam cu o forţă pe care n-o mai avuse­sem niciodată. Inima îmi era inundată de bucurie. La împărtăşanie, bucuria mi-a sporit încă şi mai vârtos.

Am pornit înapoi, spre chilia noastră, în pădure. Se revărsau zorile. Păsările ciripeau, cerul era plin de cântecul lor. Pe drum, eu spuneam în minte rugă­ciunea de după împărtăşanie.

Când am ajuns să rostesc Preasfântă Stăpână, lumina întunecatului meu suflet, nădejdea, acoperă­mântui, mângâierea, bucuria mea..., am simţit o mare bucurie inundându-mi sufletul. Atunci am primit darul înainte-vederii.

Întors la chilia mea, i-am văzut pe cei doi bătrâni venind prin pădure. De fapt, nu cu ochii trupeşti îi vedeam, ci cu sufletul.

Părintele Zosima a fost cauza pentru care mi s-a făcut acest dar. De aceea, mare este evlavia mea faţă de dânsul.”

(Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Fapte minunate şi învăţături, Editura Bunavestire, pp. 129-130)