Pentru a preveni capriciile, psihiatrii sfătuiesc ca părinții să-i învețe pe copii din vreme cu o anumită autolimitare. La vârsta de un an sau puțin mai târziu, copilul trebuie neapărat să știe cuvântul „nu e voie”, și nu numai să-l știe, ci și să reacționeze în mod adecvat la el: auzind interdicția, să se oprească, să înceteze măcar pentru o vreme să facă ceea ce adultul interzice. Acesta este unul dintre indicatorii importanți ai inhibiției normale, ai dezvoltării psihice normale a copilului (și, apropo, o garanție a siguranței lui).

Pentru ca această reacție să se formeze, părinții nu trebuie să spună una și să facă alta. Atunci când mama și tata, exprimându-și nemulțumirea, îi permit totuși micuțului să încalce interdicția, ei îl orientează, practic, spre neascultare, și nemulțumirea lor joacă în cazul dat un rol distructiv, antieducativ! Copilul vede că poate să nu asculte chiar și atunci când mama și tata sunt în mod vădit supărați sau necăjiți de purtarea lui, adică el se învață de la o vârstă fragedă să nu dea doi bani nici pe cuvintele, nici pe sentimentele părinților, se obișnuiește să trăiască „fără frâne” și să pună propriile dorințe mai presus de orice pe lume.

(Tatiana L. Șișova, Când copilul nu ascultă, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2015, p. 184)