Zicea duhovnicul părinte Gavriil Malakis care se mărturisea în Mănăstirea Filotheou unui monah tânăr: „Fă metanii acum că ești tânăr, fiindcă atunci când vei îmbătrâni nu vei mai putea face”.

Ieromonahul Gamaliil, român, (numit ulterior la schima mare Gheorghe) avea tipic să termine o Psaltire întreagă pe zi. Ispita l-a războit cu nestatornicia. În șase ani a schimbat șase chilii, dar de la citirea Psaltirii nu a putut să-l împiedice nici măcar o zi.

Bătrânul Gherontie a devenit monah la Mănăstirea Grigoriu. S-a îmbolnăvit de tuberculoză și l-au trimis împreună cu alt monah tovarăș de suferință la sanatoriu. Când s-a vindecat s-a întors la mănăstirea lui, dar unii părinți, temându-se să nu se molipsească și alții, i-au spus să rămână în Tesalonic și să-i trimită ei ceea ce avea nevoie. Nu a primit. I-au propus să se ducă în Munte oriunde voiește și ei îi vor trimite hrană. A plecat fără să ia nimic. Muncea cu ziua și trăia. Muncea la Sfântul Vasile și la Sfântul Petru. Aceștia au fost cei mai buni ani ai călugăriei lui. Se împărtășea regulat, deși nu avea nici o cutie de conserve din care să bea apă. Mai târziu a luat chilia georgiană a Sfântului Nicolae în zona Kapsalei. În toate chiliile în care a trăit, în toate era cistit Sfântul Nicolae și la sfârșit a murit iarăși la mănăstirea lui de metanie, la Mănăstirea Grigoriu, unde iarăși este cinstit Sfântul Nicolae. În 1945, a fost mare inundație cu multe distrugeri. Bătrânul Gherontie se afla atunci pe drumul către Karyes, mergând pe drum. A reușit să ajungă la Morfonou și a intrat într-o căsuță până să se oprească ploaia. Noaptea pe când se ruga cu metanierul a auzit un tropot ca de cal. A deschis ușa și vede un călăreț luminos. I-a zis:

- Vino înlăuntru, omule. Unde te duci pe ploaia asta?

- Mă grăbesc fiindcă se primejduiește mănăstirea mea, zise și și-a continuat drumul.

Ziua următoare a aflat că a pătimit mare pagubă Mănăstirea Xenofont. S-a primejduit din cauza inundației, care a târât la vale grădina și pe grădinar împreună cu casa lui și jumătate din schiturile Xenofontine. Atunci a înțeles că acel călăreț luminos era Sfântul Gheorghe care alerga să ajute mănăstirea care era ridicată în cinstea lui și care se primejduia.

Bătrânul Gherontie a fost o etapă importantă în viața lui Teoclit Dionisiatul. Într-o mare ispită pe care a avut-o părintele Teoclit, bătrânul Gherontie a stat alături de el  și cu binecuvântarea și îndemnul starețului Gavriil au rămas împreună la Monoxiliti pentru două luni. L-a ajutat, a trecut ispita lui și l-a învățat, cum a mărturisit mai târziu părintele Teoclit, rugăciunea minții. De atunci părintele Teoclit îl avea la mare evlavie pe bătrânul Gherontie și supunea judecății lui cărțile pe care le scria, mai înainte de editarea lor, și îl numea „învățătorul meu”.

Bătrânul Gherontie iubea mult Liturghiile. Câteva duminici se ducea la trei liturghii consecutiv. La Schitul Kutlumuș unde se termină devreme, la părintele Arsenie, stomatologul și la părintele Nicodim Duhovnicul, unde se termină la prânz. Uneori ploua mult și când îl vedeau părinții că vine pe ploaie îi spuneau cu nedumerire: „Bine, părinte Gherontie, pe asemenea ploaie unde vii?” Și el le răspundea cu pathos: "Auzi ce zice! Pentru o ploaie să pierd Liturghia!" Când se împărtășea se schimba la față în mod vădit.

Era foarte nevoitor și postea mult. Uneori nu mânca nimic. O ducea numai cu anafură. În chilie avea un jerseu de lână pe podea, unde își făcea mătăniile. Nu a lăsat metaniile până la moarte, până ce nu a căzut și nu mai putea să se țină pe picioare.

Odată s-a ascuns o viperă în jerseul lui de lână și cum el își făcea mătăniile, vipera s-a speriat și l-a înțepat. Bătrânul Gherontie nu s-a tulburat deloc, nici nu a alergat la doctori. S-a dus la părintele Arsenie, dar acela lipsea și s-a întors la chilia lui. S-a lăsat pe sine cu credință în purtarea de grijă a Preasfintei, a pus ulei din candela ei și nu a pățit nimic. Numai s-a supărat și zicea întristat că a făcut păcat că a ucis vipera.

Avea un măgăruș și ca să nu-l obosească nu se suia niciodată călare pe el, totdeauna mergea pe picioarele lui. Când voia să schimbe butelia, căra el butelia goală și în fața lui mergea măgărușul. Când îl întrebau de ce nu pune butelia pe măgăruș, răspundea că măgărușul o va căra plină, să o mai care și goală?  Priveliștea era vrednică de râs, dar bătrânul Gherontie știa ce face și avea scopul lui.

Cei mai mulți dintre părinții din Karyes îl aveau ca pe un sărman cu duhul, ca pe un călugăr neînsemnat care se ocupa cu câinii și cocoșii, îl ironizau, pentru mulți era vrednic de râs, dar în realitate era o taină. Avea multe cunoștințe și se pare că studiase, dar nimeni nu știa nimic despre viața lui în lume, fiindcă niciodată nu vorbea despre sine.