Răspunsurile la aceste întrebări constituie temelia învăţături creştine. Toată teologia şi viaţa noastră, a creştinilor, a celor care îl urmăm pe Mântuitorul Iisus Hristos, au în centru învăţătura despre sfinţenia lui Dumnezeu împărtăşită oamenilor.

Până la urmă, cine sunt sfinţii? De ce sunt ei importanți, în viața noastră de zi cu zi?

Din paginile Sfintei Scripturi înţelegem că principalul atribut al lui Dumnezeu este tocmai sfinţenia. În cartea profetului Isaia din Vechiul Testament ne este zugrăvit tabloul sfințeniei lui Dumnezeu care: „stând pe un scaun înalt și măreț, poalele hainelor Lui umpleau templul. Serafimii stăteau înaintea Lui, fiecare având câte șase aripi: cu două își acopereau fețele, cu două picioarele, iar cu două zburau și strigau unul către altul, zicând: sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Sa!” (Isaia 6, 1-3).

Înțelegem că starea de sfințenie este caracteristică doar lui Dumnezeu. Omul, prin creație, se împărtășește din sfințenia lui Dumnezeu. După căderea în păcat, sfințenia lui Dumnezeu a rămas obiectivul spre care se îndrepta viața oamenilor. Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos, Cel care S-a făcut om asemenea nouă, a făcut din nou posibilă atingerea omului de sfințenia lui Dumnezeu. Prin Jertfa de pe Cruce noi, oamenii, am primit puterea să ne împărtășim din sfințenia lui Dumnezeu. Mai simplu – am dobândit puterea de a deveni sfinți.

Cine sunt sfinții?

Termenul de „sfânt” apare în spiritualitatea creștină încă din primele zile ale religiei creștine. Sfântul Apostol Pavel, în epistolele sale, numește „sfinți” pe creștinii primelor biserici. Această numire apostolică este legată de primirea Sfântului Botez și de participarea la dumnezeiasca Euharistie. Mai târziu, după ce numărul celor care au devenit creștini a crescut, au fost numiți „sfinți” acei creștini care, prin faptele și viața lor l-au urmat întru totul pe Mântuitorul Hristos. Primele trei secole creștine au adus o altă valență a acestui termen – sfinți au început să fie numiți martirii pentru credință. Eroii credinței, acei oameni care preferau să moară, în loc să se lepede de Dumnezeu, au devenit sfinții Bisericii.

Încetarea persecuțiilor și pacea adusă de Sfântul Împărat Constantin cel Mare au dus la apariția altor categorii de sfinți. Departe de zgomotul lumii, unii credincioși au căutat sfințenia în liniște pustiului – sfinții cuvioși. Teologii și marii gânditori ai religiei creștine, care au trăit conform Evangheliei, au fost numiți și ei în ceata sfinților lui Dumnezeu. Apostoli, mucenici, cuvioși, împărați, oameni simpli, ierarhi și preoți, bărbați, femeii sau copii, oameni care au înțeles că esența vieții este bucuria învierii și mărturisirea cu toată inima a credinței formează ceata sfinților.

Deci, sfinții pe care zilnic îi cinstim și le pomenim faptele au fost oameni, asemenea nouă. Ce îi deosebește față de noi, oamenii de astăzi? Viața lor curată, în care au pus iubirea de Dumnezeu mai presus de iubirea de tată, de mamă, mai presus de iubirea de pământ, iubirea de lumea aceasta. Sfinţii, așadar, sunt oameni care au urmat întocmai Mântuitorului, iubindu-L pe El mai presus de lucrurile trecătoare ale lumii.

Cum îi cinstim pe sfinții lui Dumnezeu?

Una dintre cele mai frumoase cântări ale Bisericii ne arată care este legătura noastră cu sfinții: „Doamne, de nu am avea pe sfinții Tăi rugători și bunătatea Ta milostivindu-se spre noi!”. Așa cum îi numește Biserica, „prieteni și casnici ai lui Dumnezeu”, sfinții au puterea să se roage pentru noi în fața lui Dumnezeu. De aceea, spunem totdeauna: „Sfinte… roagă-te pentru noi!”.

Mijlocirea sfinților o obținem prin cinstirea pe care noi, credincioșii actuali, le-o aducem.

Dar cum îi cinstim pe sfinți? În primul rând, urmându-le exemplul vieții lor. Credința profundă, viața curată, faptele izvorâte din bunătatea lor ar trebui să devină coordonate ale vieții noastre. Pe plan secund, îi cinstim pe sfinți prin zilele de prăznuire rânduite de către Biserică, prin participarea la slujbele închinate lor – având icoanele lor în bisericile și în casele noastre, prin purtarea numelor lor și prin închinarea la sfintele lor moaște.

Moaștele sfinților – semnul sfințeniei lui Dumnezeu, împărtășit oamenilor

Cuvântul românesc „moaște” reprezintă o moștenire rămasă din folosirea limbii slavone, în Biserica noastră. Sensul acestui termen este acela de „relicvă” sau „rămășițe pământești” ale sfinților. Cinstirea sfintelor moaşte îşi găseşte un temei adânc în învăţătura de credinţă a Bisericii Ortodoxe. Motivul pentru care Biserica cinsteşte sfintele moaşte nu este numai unul de ordin comemorativ, de aducere aminte a sfinţilor Bisericii. Moaştele sunt cu adevărat sfinţite, sunt purtătoare de har, întrucât s-au împărtăşit de slava şi puterea dumnezeiască.Prin închinarea la rămășițele pământești ale unui sfânt, creștinul cinsteşte însăşi puterea dumnezeiască din ele.

Creştinul, simplu sau cultivat, se apropie de sfintele moaşte pentru a le săruta cu evlavie, cu ferma convingere că se apropie de ceva care s-a sfinţit, de ceva ce poartă urmele atingerii de slava lui Dumnezeu. Închinarea la rămășițele pământești ale sfinților ne face martori la viața lor minunată. În fața moaștelor Cuvioasei Parascheva vedem o tânără cuvioasă, care s-a nevoit până la sânge pentru dragostea de Dumnezeu și de semeni. La Sfântul Ioan de la Suceava avem în față mucenicul care a renunțat la viață pentru Hristos, și așa mai departe.

Nu mergem să ne închinăm sfintelor moaște doar „ca să ne meargă bine”, ci ajungem acolo cu toată credința, să mulțumim sfântului pentru mijlocirea adusă pentru noi în fața lui Dumnezeu. Ca și cum am merge la ziua de naștere a celui mai bun prieten. Mergem să ne bucurăm de prezența lui, de binecuvântare și de rugăciune curată.

Cinstirea sfinților și a sfintelor moaște, practică de două mii de ani a Bisericii, este modul în care noi, credincioșii actuali, mărturisim că Dumnezeu împărtășește din sfințenia sa oamenilor. Mărturisim că sfinții sunt prietenii și ajutătorii noștri!

***

Sinodul al VII-lea Ecumenic (Niceea, 787): „Noi păzim cuvintele Domnului, cuvintele apostoleşti şi prooroceşti, prin care am învăţat să cinstim şi să preamărim, mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, sfintele puteri îngereşti, pe apostoli, pe prooroci, pe martirii cei măriţi, pe sfinţii purtători de Dumnezeu şi pe toţi bărbaţii cei sfinţi şi să cerem mijlocirea lor, pentru că ei ne pot face plăcuţi lui Dumnezeu, împăratul tuturor”.

***

Martiriul Sfântului Policarp: „Noi, creştinii am dobândit osemintele martirului Policarp, socotitu-le mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul şi le-am aşezat la un loc cuviincios”.

***

Sfântul Ioan Gură de Aur: „Stai lângă mormântul mucenicului, dă drumul acolo la izvoare de lacrimi, zdrobeşte-ţi inima, ia binecuvântare de la mormânt! Ia binecuvântarea aceasta apărătoare în rugăciunile tale! Ai în minte necontenit istoria pătimirilor mucenicului! Îmbrăţişează coşciugul mucenicului! Stai lipit de racla lui! Izvorăsc multă binecuvântare nu numai osemintele mucenicilor, ci şi mormintele lor!”.