Fratele meu cel păcătos, în aşa chip trebuie să te pregăteşti când vei voi să te pocăieşti şi să te mărturiseşti: află, mai întâi, că pocăinţa - potrivit cu dumnezeiescul Ioan Damaschin (cartea 11, capitolul 47) - este o întoarcere de la starea cea împotriva firii la cea potrivit cu firea, adică de la diavol la Dumnezeu, şi care se săvârşeşte cu durere şi cu nevoinţă. Deci şi tu, iubitul meu, dacă vrei să te pocăieşti precum se cuvine, trebuie să părăseşti pe diavol şi faptele cele diavoleşti şi să te întorci către Dumnezeu şi către o trăire potrivită cu voia lui Dumnezeu. Să laşi păcatul, care este lucru împotriva firii şi să te întorci spre fapta cea bună, care este ceva potrivit cu firea; să urăşti într-atât de mult răutatea, încât să zici şi tu, împreună cu David: „Nedreptatea am urât şi am dispreţuit” (Psalmul 118:163); şi, dimpotrivă, să iubeşti atât de mult binele, încât să zici, cu acelaşi David: „Legea Ta am iubit-o” şi, iarăşi: „Pentru aceasta am iubit poruncile Tale, mai mult decât aurul şi topazul” (Psalmul 118:127). Pe scurt, Duhul Sfânt, prin înţeleptul Sirah, te învaţă care este adevărata pocăinţă, grăind astfel: „Întoarce-te la Domnul şi părăseşte păcatele... Sârguieşte către Cel Preaînalt, şi te întoarce de la nedreptate şi te scârbeşte foarte de lucrul urât” (17: 20, 21). Iar care este adevărata pocăinţă şi roadele ei, caută şi vezi în cuvântul cel de la sfârşit.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Dulce sfătuire, Editura Credinţa Strămoşească, 2000, p. 98)