Prin căutarea ei stăruitoare şi prin negarea propriei noastre voi. Şi Domnul nostru a pus în lucrare jertfirea de Sine prin ascultarea desăvârşită faţă de Tatăl. Dumnezeu nu Se mişcă prin patimă sau prin greşeală, sau prin vreun gând ascuns, sau prin necunoaştere, sau prin neputinţă. Ca „Cel ce pe toate le cunoaşte înainte de naşterea lor”, îşi exprimă fără greşeală voia Sa, pentru buna întocmire şi siguranţa făpturilor, după nevoie: fie pentru unele separat, fie în întregime.

Cele zidite, din pricina nedesăvârşirii firii lor limitate şi schimbătoare, ajung în conflict cu voia dumnezeiască, pentru că de multe ori cea din urmă se află în dezacord cu interesele şi scopurile lor. Toate cele zidite, în calitate de lucruri cauzate, nu pot prin ele însele să înainteze spre mai bine, spre desăvârşire, fără puterea susţinătoare a Ziditorului.

Această pronie făptuitoare, de vreme ce provine de la atotdesăvârşitul Dumnezeu, este desăvârşită în firea ei şi o numim cu alte cuvinte voie dumnezeiască. Însă, din pricina stricăciunii şi a deformării cărora ne-am supus, voia dumnezeiască se mişcă şi se transformă în spaţiul „iconomiei”. Niciodată aceasta nu este anulată, ci se schimbă, aşa cum am spus, graţie propriei noastre neputinţe, până când ne va readuce în starea de echilibru.

Voia „după bunăvoire” a lui Dumnezeu pentru firea noastră cuvântătoare este ca „toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4). Însă nepăsarea omenească, neputinţa sau neştiinţa, provoacă o schimbare (modificare) în voia dumnezeiască. Aceasta îi conduce pe nepricepuţi şi pe cei ce suferă de neştiinţă spre o anumită neplăcere (supărare) şi descurajare. Pe baza lipsei de greşeală a voii dumnezeieşti, nu este îngăduită descoperirea propriei noastre greşeli şi supunerea cu credinţă faţă de Pronia dumnezeiasca. Dacă „o iotă sau o cirtă nu va trece” (Matei 5, 18) şi dacă „şi perii capului vostru toţi sunt număraţi” (Matei 10,30), ce învinuire este îngăduită în părutele anormalităţi ale ticăloşiei noastre? Aşa cum descrie Apostolul Pavel: „după ce aţi început în Duh, sfârşiţi acum în trup”.

Planurile şi hotărârile noastre se mişcă pe temeiul judecăţilor şi concluziilor noastre întrucât noi vedem atât cât ne îngăduie câmpul nostru vizual. Dumnezeu însă, Care mai dinainte Se îngrijeşte de zidirea Sa, nu-Şi va zădărnici hotărârile Sale, ci va schimba modul lucrării stihiilor, al lucrurilor, chiar şi a persoanelor, pentru ca să se împlinească lucrul cel mai de folos. Faptul de a descoperi care este voia dumnezeiască va depinde de gradul propriei noastre străduințe, de lepădarea propriei noastre voințe, care este pătimașă, nedesăvârşită și părtinitoare.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 97-99)