Soră  Simona,    

Purtarea Crucii nu înseamnă lipsă de demnitate. Sfinții Părinți ne spun că  înainte de a ne trimite Crucea fiecăruia dintre noi, Dumnezeu o privește cu ochii Săi cei atotvăzători, o cântărește cu înțelepciunea Sa dumnezeiască, o verifică cu dreptatea Sa neajunsă. Apoi, cu inima plină de iubire, o încălzește, după care o cântărește în mâinile Sale preasfinte, ca nu cumva să fie mai grea decât am putea-o duce. Doar după ce a măsurat curajul nostru, o binecuvântează şi ne-o așază pe umeri. De aceea, să fim încredințați că vom izbuti s-o purtăm, urcând pe „Golgota“ mântuirii noastre. Să nu lăsăm ca necazurile, încercările vieţii să ne despartă de Dumnezeu, deşi ne par adeseori sarcini insuportabile. Dimpotrivă, toate greutățile ne vor apropia încă mai mult de Cerescul Tată dacă ne vom accepta „Crucea“, înțelegând-o corect. Aceasta este în același timp pământească şi cerească, în sensul că trebuie să ne-o asumăm, dar nu cu indiferență ori privind-o ca pe o fatalitate, ci să luptăm ca durerea, neîmplinirea, susținute de o credință puternică, vie, să nu ne îndepărteze de Cer, ci să ni-L coboare în taina ființei noastre. Chiar când „Crucea“ ne este grea, cu nestrămutată credință, cu nădejde în mila Preamilostivului Dumnezeu, să ne facem din ea cale spre lumină, un binecuvântat moment de a ne îndrepta nestrămutat către Înviere.

Cât privesc abuzurile la care este supusă respectiva persoană prin acte de violență săvârșite de soțul ei, înseamnă că acolo este vorba despre pierderea respectului şi al iubirii dintre soţi. Fiecare act de violență dintre membrii ei este o jignire adusă demnității familiei. Din momentul în care soția nu îşi mai poate numi cu dragoste soțul ca fiind "omul meu" şi mai degrabă "tiranul meu", care îi produce spaimă şi frică, atunci relația dintre ei duce spre un cerc vicios în care nu mai sunt soţ şi soție, ci om violent şi victimă.

În atare situație, dacă într-o căsnicie se ajunge la astfel de presiuni și situații limită  când  iubirea îţi este exploatată până la abuz, până la desființarea ca personalitate, și dacă răbdarea  este pe sfârșite, cunoscându-și limitele ei, trebuie să se adreseze duhovnicului ei, parohului, spre a o îndruma cel mai corect căci acestea sunt probleme care trebuie analizate atent nu sub imperiul mâniei și al răzbunării.  

Cu bune nădejdi,

Pr. Mihail

Un răspuns deosebit de frumos!Umple sufletele necăjite de nădejde.Sfaturile si protecția unui duhovnic sunt salvatoare pentru fiecare dintre noi.Fiind sub ascultare suntem sub acoperământ!