Ce spun standardele internaționale privind limitarea libertății religioase?

Declarația Universală a Drepturilor Omului (art. 29 et cetera) arată că drepturile fundamentale pot fi limitate doar în dimensiunea lor externă (ex: manifestarea credinței religioase), nu și în cea internă (ex: a avea o credință religioasă). Astfel, dimensiunea internă a libertății religioase nu poate fi limitată sau restrânsă sub nicio formă și în nicio circumstanță. În schimb, dimensiunea externă, adică manifestarea libertății religioase inclusiv sub formă liturgică (cf. principiului „religious rites are religious freedom”) poate fi limitată doar cu respectarea simultană a condițiilor din:

Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice (ICCPR), art. 18(3): „Libertatea manifestării religiei sau convingerilor nu poate fi supusă decât restricțiilor prevăzute de lege și necesare pentru ocrotirea siguranței publice, ordinii, sănătății ori a moralei sau a libertăților și drepturilor fundamentale ale altora”.

Comitetul pentru Drepturile Omului al ONU stabilește în Comentariul General nr. 22 referitor la articolul 18(3) la ICCPR (de mai sus) faptul că restricțiile asupra libertății religioase nu sunt permise decât dacă sunt aplicate în sensul indicat de articol și nu prin analogie cu alte drepturi și libertăți. De exemplu, restricționarea manifestării libertății religioase nu se poate face prin invocarea unor argumente care țin de siguranța națională, pentru că siguranța națională nu este listată în art. 18 din ICCPR drept motiv de derogare.

Siracusa Principles on the Limitation and Derogation Provisions in the ICCPR (1984) așează libertatea religioasă (Freedom of Religion or Belief - FoRB) printre drepturile non-derogabile, ceea ce din punct de vedere juridic înseamnă că instanțele de judecată își păstrează aceeași jurisdicție și competență chiar și în contextul stării de urgență. De asemenea, în logica democrației, drepturile nu sunt concurențiale (dreptul la viață sănătoasă versus libertate religioasă) și nici nu pot fi ierarhizate.

Astfel, manifestările religioase pot fi limitate/ restricționate în timpul pandemiei cu respectarea simultană (nu selectivă) a următoarelor condiții:

1. Limitările să fie „prescribed by law”, adică „prevăzută (deja) de legea națională” (cf. Siracusa Principles on the Limitation and Derogation Provisions in the ICCPR, E/CN.4/1985/4, annex, paras 15-18). Legea trebuie să preceadă cronologic formularea restricțiilor, să fie clară și concisă, accesibilă tuturor, nediscriminatorie în intenție și aplicare, iar restricțiile să nu fie arbitrare și să ofere suficiente garanții împotriva unei aplicări ilegale și abuzive. Astfel, pentru a fi predictibile, restricțiile trebuie să se bazeze pe o lege deja în vigoare, nu pe o încropire de reglementări discreționare. Este ceea ce diferențiază un stat de drept în sensul democratic al termenului (rule of law, adică guvernare constrânsă de lege) de un „stat de drept” în sens autocratic (rule by law, adică guvernare prin intermediul legii).

În cazul României, debutul pandemiei ne-a surprins fără o legislație care să autorizeze guvernul să restrângă libertatea religioasă într-un mod predictibil și consensual. Totodată, e de observat faptul că din martie până în noiembrie, guvernul nu a propus Parlamentului au asemenea proiect de lege, deși se află în mod evident în afara practicii și standardelor democratice.

2. Să fie absolut necesară în limitarea efectelor pandemiei. Statul este cel care trebuie să facă dovada necesității, nu în baza unor aprecieri subiective, ci în baza unor considerații obiective și măsurabile (ex: numărul de infectări etc.). Tot pe umerii statului cade obligația de a produce argumentele și dovezile empirice pentru a justifica limitarea libertății religioase, atrage atenția Heiner Bielefeldt, raportorul special pe libertate religioasă al ONU (2010-2016). Cu alte cuvinte, limitarea libertății religioase este o decizie politică excepțională la care statul poate ajunge doar după ce a epuizat toate căile administrative de care dispunea pentru a reduce efectele pandemiei.

3. Să fie proporțională cu scopul urmărit, condiție care decurge din cea a necesității. Astfel, restricțiile trebuie să fie nu doar absolut necesare, dar și proporționale cu pericolul. Este necesar ca Poliția să întrerupă o manifestare religioasă, precum Liturghia desfășurată în interiorul lăcașului de cult? Sau Poliția ar putea interveni preventiv și pedagogic înainte sau după Liturghie? Chiar și în jurisprudența CEDO, necesitatea și proporționalitatea sunt termeni foarte des invocați tocmai pentru că statele nu pot solicita derogare de la garantarea libertății religioase ca întreg, nici măcar în timpul stării de urgență.

4. Limitările trebuie să fie nediscriminatorii în limbaj și aplicabilitate. Astfel, statul nu poate folosi în enunțarea restricțiilor termeni liturgici specifici anumitor credințe religioase (Euharistie, icoane, moaște, raclă etc.) pentru că ar însemna că pune lupa pe o anumită credință religioasă, o face în ochii societății a priori suspectă de răspândirea virusului și ținta unui discurs al urii de tipul apelativului „vită”. În egală măsură, limitarea manifestărilor religioase trebuie să fie aplicată nediscriminatoriu și față de alte segmente sau zone sociale similare pentru ca statul, obligat să rămână neutru din punct de vedere religios, să nu se transforme într-un stat anti-religios, adică infidel respectării angajamentelor libertății religioase.

5. Aplicabilitatea generală a restricțiilor. Din principiile non-discriminării și neutralității statului rezultă și obligativitatea statului de interveni în domeniul vieții religioase într-o manieră similară cu viața socială non-religioasă. În cazul României, statul român a acordat o atenție disproporționată domeniului vieții religioase prin adăugarea de reguli suplimentare în cazul pelerinajelor de la Iași și București față de restricțiile generale în vigoare în acel moment la nivelul societății. Conform aceluiași principiu, dacă Poliția intervine în spațiul liturgic pentru că are suspiciuni rezonabile că nu se respectă regulile de distanțare fizică, purtarea măștii etc., trebuie să opereze cu aceeași măsură și în cazul altor reuniuni private cu dimensiuni și dinamică similare.

Bunul simț ne spune că virusul nu preferă spațiile religioase în detrimentul celor seculare.

Sectarizarea Ortodoxiei este doar în interesul Rusiei

Relația dintre libertatea religioasă și limitarea ei trebuie să rămână relația dintre regulă și excepție. În caz de îndoială sau de situații neclare, regula prevalează în fața excepției, astfel încât interferența statului să fie minimală, strict pentru a rezolva o problemă punctuală. Altfel, statul nu face decât să continue ceea ce a început în această pandemie, să sectarizeze societatea, împărțindu-o în grupuri sociale cu comportament legitim și secte deviante. Acest lucru generează pe mai departe frustrări și risipește resursele societății, care numai printr-un efort comun poate trece cu bine peste pericolul pandemic.

Totodată, sectarizarea societății nu face decât să hrănească interesul Rusiei, sesizat de atât de SUA, cât și de alte state occidentale, de a hrăni ideologic segmentele ultra-ortodoxe și marginale din cadrul ortodoxiei românești. Pe termen lung, riscul este ca, pe această atmosferă de tensiune socială, Rusia să-și stabilizeze în România un cap de pod prin care să-și accelereze propaganda anti-democratică prin mesaje cu tentă radicală și extremistă.

Este deja foarte problematic avântul autocrat prin care, în numele luptei împotriva „virusului care nu cunoaște legi”, au fost limitate mai ales drepturi și libertăți exercitate cu precădere de categoriile tăcute ale societății: mai întâi accesul limitat al pacienților non-Covid la servicii medicale, libertatea de mișcare pentru vârstnici, apoi manifestările religioase și mai nou limitarea dreptului la educație prin închiderea școlilor.

Astăzi relația stat-culte pare că este lăsată în mod intenționat sub amprenta tensiunilor, că se desfășoară sub aceeași logică ca în regimul comunist, fiind bazată pe supraveghere și control, precum și pe o violență verbală excesivă atât din partea autorităților, cât și din partea unor vectori de opinie, atitudine care ne arată că angajamentele internaționale ale României în materie de libertate religioasă au doar valoare de metaforă.

Ce se poate face în regim de urgență?

1. Dezvoltarea unei platforme de dialog instituționalizat cu proceduri, rutină, memorie instituțională, întâlniri regulate (cel puțin o dată pe lună) și comunicări publice din care să facă parte reprezentanți ai guvernului recunoscuți pentru competențe profesionale validate în domeniul libertății religioase și relației stat-culte, reprezentanți ai tuturor cultelor religioase, experți independenți în domeniul libertății religioase (din mediul academic și din organizațiile internaționale) și reprezentanți ai presei.

2. În urma dialogului instituționalizat trebuie să rezulte un ghid consensual care să armonizeze desfășurarea vieții religioase cu exigențele și urgențele de ordin sanitar.

3. Dialogul dintre stat și culte trebuie să reflecte, pe de o parte, o restricționare democratică a vieții religioase, în spiritul standardelor internaționale în materie de drepturile omului, iar pe de altă, parte să reușească să mobilizeze și să evidențieze și mai mult decât până acum aportul cultelor religioase la lupta împotriva efectelor pandemiei.

(Cătălin Raiu este reprezentantul României în panelul de experți pe libertate religioasă al OSCE și președintele FoRB România. Asociație pentru Promovarea Libertății Religioase) 

Sursa: hotnews.ro