Răspunsul la aceasta, pe cât se poate de direct și hotărât, este: mărturisește-te ca și cum acest ceas ar fi cel din urmă, ca și cum ar fi ultima oară aici pe pamânt când poți aduce pocăință pentru toată viața ta, înainte de a păși în veșnicie și a sta în fața judecății lui Dumnezeu, ca și cum ar fi ultima clipă când poți să arunci din spate povara unei îndelungi vieți trăite în păcat și nedreptate, pentru a intra liber în Împărăția lui Dumnezeu.

Dacă am gândi astfel despre mărturisire, înainte de a ne înfățișa la ea, știind - nu doar imaginându-ne, ci știind cu tărie - că putem în orice moment să murim, atunci nu ne-am pune înainte atâtea întrebări deșarte; mărturisirea ne-ar fi atunci necruțător de sinceră și adevărată, ar fi directă, nu ne-am strădui să ocolim cuvintele care ne umilesc, ne înjosesc; le-am pronunța cu toată duritatea adevărului. Nu ne-am gândi la cele ce trebuie să le spunem sau să nu le spunem; am spune tot ce, în conștiința noastră, apare ca nedreptate, ca păcat: tot ceea ce ne face nevrednici de demnitatea noastră umană, de numele nostru de creștin. Nu am avea niciun sentiment că ar trebui să ne protejăm de la unele sau alte cuvinte dure, necruțătoare; nu ne-am mai întreba dacă trebuie să spunem una sau alta, pentru că am ști cu ce poți intra în veșnicie și cu ce nu poți intra...

Iată cum trebuie să ne mărturisim. Este simplu, cumplit de simplu, însă nu o facem, pentru că ne este teamă de această simplă, necruțătoare sinceritate față de Dumnezeu și față de oameni.

(Mitropolitul Antonie al Surojului, Bucuria pocăinței, Editura Marineasa, 2005, colecția Viața în Hristos, pp. 45-46)