În viaţa duhovnicească ajută foarte mult cumpătarea. Monahul trebuie să aibă cele care îi trebuiesc şi care i se potrivesc. Să-şi îngăduie unele lucruri care îl ajută puţin, dar să nu meargă spre lumesc. De pildă, o pătură militară îi poate împlini nevoia. Nu este nevoie să fie o pătură dantelată sau colorată. Aşa vine simplitatea, nobleţea duhovnicească. Dă lucruri monahului şi l-ai distrus, în timp ce, atunci când se goleşte cineva de lucruri, se odihneşte. Dacă monahul adună lucruri, se distruge singur pe sine. Eu, când mi se trimit lucruri, simt o greutate şi vreau să mă uşurez. Sau dacă am ceva în plus în chilia mea, simt ca şi cum aş purta o flanelă strâmtă. Dacă nu aflu unde să le dau, mai bine le arunc. Iar de îndată ce le dau, simt o uşurare, o eliberare.

 

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 170-171)