Cunoaşterea de sine este totdeauna un act de pocăinţă, căci, pe măsură ce înaintăm în această cunoaştere, pe lângă plusurile duhovniceşti, ne dăm seama permanent şi de minusurile sau scăderile noastre, nu atât intelectuale, raţionale, cât mai ales morale, duhovniceşti. Adevărata cunoaştere de sine începe prin pocăinţă şi nu se termină niciodată, cufundându-se tot mai mult în adâncul, în oceanul sau abisul smereniei. Pe treptele cele mai înalte, cunoaşterea de sine înseamnă a simţi deplin condiţia de creatură, faţă de Creatorul iubitor. Şi, spune Sfântul Petru Damaschin, celui ce se cunoaşte pe sine aşa cum este, i se dă sau i se descoperă cunoştinţa tuturor.

(Preot Ioan C. Teşu, Teologia necazurilor, Editura Christiana, 1998, p. 115)