Un înţelept antic (Lucreţius) a spus: „Viciile noastre la început sunt ca trecătorii, apoi, ca musafirii, iar în cele din urmă devin stăpânele noastre”. Iată cursul firesc al formării patimilor în noi. Cei ce trăiesc după trup, de obicei, acordă foarte puţină atenţie acestor stăpâne care deţin puterea în sufletele lor. Însă cei ce trăiesc după duh, oamenii care râvnesc la mântuirea lor, nu pot să nu observe în ce robie cumplită se află şi mintea lor, şi inima lor, şi voinţa lor faţă de aceşti asupritori şi cât de greu este să lupte cu ele. Cine s-a hotărât o dată să intre în această luptă, acela, după cuvintele sfântului-nevoitor, nici o clipă nu trebuie să uite mai întâi de toate că lucrarea mântuirii este o lucrare lăuntrică şi trebuie să fie alcătuită din acte neîntrerupte de lepădare de sine şi apoi să nu uite că în această luptă nimic nu trebuie să socotească a fi neînsemnat.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, Editura Egumenița, Galați, p. 78)