Dumnezeu ne cunoaşte în orice clipă toate gândurile şi aşa cum nouă vocea cuiva ne spune multe, tot aşa şi cugetul nostru singur Îi vorbeşte Domnului, căci Dumnezeu i-a dăruit înţelegere înainte de zidire. Ne este îngăduit aşadar să ne rugăm nu numai rostind rugăciunea cu glas tare, ci doar întinzând şi îndreptând spre Dumnezeu cu înfocare din lăuntrul nostru toată partea noastră duhovni­cească în chip de glas al minţii, într-o întoarcere necontenită la El.

Aceasta este cu adevărat rugăciunea, când simţim gla­suri ridicându-se înlăuntrul nostru. Aşa trebuie să se roage sufletul durut şi cercat de suferinţe, căci rugăciunea nu în durerea din glas, ci în râvna cugetului se arată. Aşa se ruga și Moise, fiindcă, fără a rosti vreun cuvânt, Dumnezeu i-a spus: „De ce strigi către Mine ?“ Oamenii nu aud decât vo­cea aceasta, dar înainte de ea Dumnezeu îi aude pe cei ce strigă înlăuntrul lor. Aşadar, suntem auziţi chiar de nu strigăm cu glas tare şi atunci înseamnă că ne putem ruga în cu­getul nostru cu multă stăruinţă chiar şi atunci când mergem împreună sau şedem împreună cu prietenii sau facem orice altceva, chemându-L pe Dumnezeu cu glas puternic, cu cel lăuntric vreau să spun, fără ca cineva din cei de faţă să ne poată auzi sau observa.

Ne rugăm nu stând într-un anume fel şi nici strigând, ci având sufletul plin de bunăvoinţă şi sârguinţă. Nu făcând gălăgie şi ţipând, sau ca să arătăm altora cu trufie că noi ne rugăm, supărându-i în felul acesta pe cei de lângă noi, ci cu toată îngăduinţa, având cugetul zdrobit şi cu lacrimi înlă­untrul nostru.

(Monahul Teoclit Dionisiatul, Sfântul Nectarie din Eghina Făcătorul de minuni, Editura Sophia, p. 203)