Stăpâniți de plăceri, de discuții asupra acestor noțiuni înalte, prin care ei greșit socotesc a plăcea lui Dumnezeu, uită a-și curăți inimile, a se gândi la slaba lor cunoaștere, la adevărata mortificare și la tăierea voinței. Sunt cuprinși de patima mândriei și devin ei înșiși idolii cugetării lor.

De aceea, încet-încet, pe nesimțite, fără a-și da seama, ajung a crede că numai au nevoie de sfatul altora. Atunci se obișnuiesc, în orice trebuință, să alerge la propria lor judecată. E un lucru foarte periculos și greu de îndreptat, fiindcă aroganța gândirii e mai periculoasă decât cea a voinței, când aroganța voinței, manifestată în minte, e mai ușor a fi remediată, supunându-se celei ce-i urmează. Dar când mintea are o opinie greșită, că judecata ei este mai bună decât a celorlalți, cum și prin ce poate fi corijată? Și cum poate un om să se supună raționamentului celorlalți câtă vreme îl consideră nu așa de bun ca al său?

(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, p. 28)