Atunci când Îl iubești pe Hristos, te ostenești, dar e o osteneală binecuvântată. Suferi, dar cu bucurie. Faci metanii, te rogi, fiindcă acestea sunt dor, dor dumnezeiesc. Și durere, și dor, și dragoste, și tânjire fierbinte, și fericire, și bucurie, și iubire.

Metaniile, privegherea, postul, sunt osteneli ce se fac pentru Cel iubit. Osteneală, ca să-L trăiești pe Hristos. Dar această osteneală nu se face de nevoie, nu ești silit. Tot ceea ce faci ca și corvoadă naște un mare rău, atât în ființa, cât și în lucrarea ta. Silirea, înghiontirea, aduc împotrivire.

Osteneala cea pentru Hristos, dorul adevărat este iubirea lui Hristos, este jertfă. Asta simțea și David: „Dorește și se sfârșește sufletul meu după curțile Domnului” (Psalmul 83, 2). Dorește fierbinte și se topește sufletul meu după iubirea lui Dumnezeu. Ce spune David se potrivește cu poezia lui Veritis: „Alături de Hristos tânjit-am a trăi, până în clipa cea mai de pe urmă, a ieșirii sufletului”.

Este trebuință de luare aminte și de străduință, pentru ca cineva să înțeleagă cele pe care le învață și să și le însușească. Va cunoaște apoi, fără să se ostenească, starea aceea de fierbinte străpungere, însoțită de lacrimi. Acestea urmează, sunt darurile lui Dumnezeu. Dragostea are nevoie de străduință? Prin înțelegerea troparelor, a canoanelor și a Scripturilor intri în adevărata desfătare. „Dat-ai veselie în inima mea” (Psalmul 4, 8), precum spune David. Astfel intri pe dată în starea de străpungere, fără de sângerare.

(Ne vorbește părintele Porfirie – Viața și cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumenița, 2003, pp. 185-186)