Când ÎI avem pe Hristos în inimă, aflăm mulţumire în toate. Lucrurile stânjenitoare nu ne mai supără, ci dimpotrivă, începem să le găsim calităţi, amarul ni se pare dulce, sărăcia - bogăţie, foamea - îndestulare, tristeţea - bucurie! Când nu-L are pe Hristos în inimă, omul este mereu nemulţumit, nimic nu-l mai poate face fericit, nici sănătatea, nici confortul, nici rangurile, nici onorurile, nici distracţiile, nici palatele bogate, nici mesele cu servicii excelente, nici mâncărurile şi băuturile alese, nici îmbrăcămintea făloasă. Nimic.

Ce mare nevoie are omul de Hristos, Dătătorul-de-viaţă şi Mântuitorul sufletelor noastre. Pentru ca Hristos să fie cu noi, să Se sălăşluiască în noi, avem mare nevoie să credem că aşa va fi; să dormim mai puţin, să ne îmbrăcăm mai simplu, să întâmpinăm toate câte ni se întâmplă cu calm, răbdători, fără duh de răutate. Diavolul stă mereu la pândă, nu trece clipă să nu vrea să ne piardă sufletul, să ni-l prindă în cursă, să ne lege de vreun păcat, sau de vreo patimă, să ne ştie înrădăcinaţi cât mai adânc în vreo meteahnă păcătoasă, sau în vreun viciu, pentru a ne îngreuia cât mai mult râvna spre mântuire, ca să ni se răcească sufletul faţă de Dumnezeu, de ceea ce este sfânt, de Biserică, de viaţa veşnică, de oameni.

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, Editura Sophia, p. 141)