Despre rugăciune - Că rugăciunea este conversație cu Dumnezeu.

Adevărata rugăciune este cea neîmprăștiată și neîncetată „care se face cu stăruință, cu suflet îndurerat și minte încordată”[1]. Rugăciunea se face nu prin simple cuvinte, ci mai degrabă prin faptele bune. Căruța rugăciunii este smerenia, dar „dovada smereniei este rugăciunea. Căci recunoscându-ne propria neputință chemăm puterea lui Dumnezeu”[2].

Fecioare, numai pe Hristos aveți înaintea ochilor și pe Tatăl Lui, luminate fiind în rugăciuni de Duhul Sfânt. Când te rogi, dacă nu vorbești cu Dumnezeu, cum vei fi auzit de El[3]? Rugăciunea unește cu Dumnezeu și ne apropie de El, fiind o vorbire insuflată și o conversație înțelegătoare cu Cel ce este cel mai bun și mai de cinste decât toate.

Rugăciunea este ajutorul vieții noastre, convorbire cu Dumnezeu, uitarea celor pământești, suiș către cer, prin rugăciune ne ducem la Dumnezeu. Rugându-ne, devenim neîmprăștiați[4], dacă suntem convinși că stăm înaintea lui Dumnezeu.

Rugăciunea este soarele ochilor înțelegători ai sufletului. Așa cum soarele este lumină pentru trup, așa este rugăciunea pentru suflet, rugăciunea spusă cu râvnă este lumină nestinsă și neîncetată a sufletului și a minții[5].

Dumnezeiasca rugăciune este cu adevărat armă cerească și numai ea poate să păzească în siguranță pe cei ce s-au dăruit pe ei înșiși lui Dumnezeu. Rugăciunea este un antidot comun pentru toate patimile. „Rugăciunea este călăuză vieții, vistieria sănătății, floarea care înflorește nădejdea”[6]. „Mare armă este rugăciunea, mare siguranță, mare comoară, mare liman, locaș neprădat”[7]. Rugăciunea este leac mântuitor care pune piedică păcatelor[8] și remediu pentru greșeli. Mare armă este rugăciunea, comoară neîmpuținată, bogăție necheltuită, liman neînspumat de valuri, temeiul liniștii, rădăcina și maica miilor de bunătăți, mai puternică decât însăși împărăția[9].

Rugăciunea este „limanul celor înviforați, ancora celor învăluiți, toiagul celor neputincioși, comoara săracilor, siguranța celor bogați, depărtarea bolilor, păzirea sănătății, scăpare din toată întristarea, temeiul dorinței, pricinuitoarea neîncetatei desfătări, maica înțelepciunii”[10]. „Rugăciunea nu este doar păcătoșilor provizie,  iar  drepților mai degrabă nepotrivită, ci ambelor categorii le izvorăște daruri, drepților, siguranța dreptății, iar păcătoșilor, iertare păcatelor, iar pe drepți îi statornicește împotriva păcatului”[11]. „Înțelegător este strigătul drepților către Dumnezeu, dând mare glas în ascunzișul inimii, care poate să ajungă la însăși urechile lui Dumnezeu. Căci cel care cere lucruri mari și se roagă pentru cele cerești, acesta strigă și trimite la Dumnezeu o rugăciune care se face auzită”[12]. „Dumnezeu cunoaște gândurile tuturor și ceea ce glasul semnifică pentru noi, aceea vorbește cugetul nostru lui Dumnezeu, pe care mai înainte de creație îl știa că va veni în minte. Este așadar îngăduit să trimitem rugăciune la Dumnezeu nu prin glas, ci numai dinlăuntru, concentrând tot ceea ce este duhovnicesc în glasul cel înțelegător, prin întoarcere neîmprăștiată către Dumnezeu”[13].

„Aceasta mai cu seamă este rugăciunea, când se înalță strigăte înlăuntru, aceasta mai cu seamă arată rugăciunea, când sufletul se îndurerează, nu prin osteneala glasului, ci prin râvna minții. Așa s-a rugat și Moise. De aceea chiar când acela nu grăia nimic, a zis Dumnezeu: „Ce strigi către Mine?[14]. Oamenii însă aud numai glasul cel din afară, dar Dumnezeu, mai înainte de glas, ascultă pe cei ce strigă înlăuntru. Dar îi poate auzi și pe cei ce nu strigă, pe cei care, deși umblă prin piețe, se roagă în minte cu multă atenție, și care se întâlnesc cu prietenii și orice ar face, cheamă pe Dumnezeu cu strigăt puternic, cel dinlăuntru zic, și nimănui dintre cei de față nu i se face vădit aceasta”[15].

„Nu prin înfățișarea trupului, nici prin strigarea glasului, ci prin râvna credinței să facem rugăciunile. Nici cu zgomot și cu strigăt și cu ostentație, ca și cum i-am lovi pe cei aproape de noi, ci cu toată smerenia și zdrobirea minții și cu lacrimile cele dinlăuntru”[16].

(Sfântul Nectarie de la Eghina, Cunoaște-te pe tine însuți, în curs de tiparire la Editura Doxologia)

[1]Sf. Ioan Gură de Aur, Despre necuprindere, împotriva  anomeilor, Cuvântul al V-lea, 6, PG 48, 744. Textul Sfântului Ioan este după cum urmează: „Numesc rugăciune nu pe cea ușuratică și plină de toată trândăvia, ci pe cea care se face cu stăruință, cu sufletul îndurerat și minte încordată”.

[2]Sf. Ioan Damaschinul, Dialogul împotriva Maniheilor, PG 94, 1584A.

[3]V. Ps. 21, 25; 64, 2-3; 65, 13; 115, 5, 9.

[4]Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mici, Întrebările 201, 202, PG 31, 1216BCD.

[5]Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre faptul de a nu trâmbița păcatele fraților, nici a ne ruga împotriva vrăjmașilor noștri, 5, PG 51, 338.

[6]Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Rugați-vă și împliniți Domnului Dumnezeului nostru (Ps. 75, 11) , 3, PG 55, 598.

[7]Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântarea a 30-a, Și era în tot pământul o singură limbă și un singur grai la toți, (Fc. 11, 1) 5, PG 53, 279.

[8]Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la Psalmul 140, 1, PG 55, 427.

[9]Sfântul Efrem Sirul, Despre rugăciune, Operele Cuviosului Efrem Sirul, K. Frantzolas (ed.), Tesalonic, 1944, vol 5, p. 418.

[10]Sfântul Ioan Gură de Aur, Împotriva anomeilor, Omilia a 7-a, 7, PG 48, 768.

[11]Vasile al Seleuciei, Cuvântul 21, La ologul care stătea la Poarta Frumoasă, ( Fapte, 3, 2) 2, PG 85, 256C  - 257A.

[12]Sfântul Vasile cel Mare, Omilie la Psalmul 33, 12, PG 29, 377CD-380A.

[13]Clement al Alexandriei, Stromate, 7, VII, PG 9, 460C – 461A.

[14]Ieș. 14, 15.

[15]Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la credința Anei..., 2, 3, PG 54, 646.

[16]Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia după Matei, Omilia 19, 3, PG 57, 277.