Cine nu s-a speriat niciodată de sine însuşi, acela nu ştie ce e frica. Pentru că toate grozăviile din afară de care se teme omul se află înăuntrul lui, şi încă într-o stare mai sălbatică.

Se află în noi un adânc peste care, dacă omul se apleacă o singură dată, rămâne uimit şi îngrozit până la moarte. Toate lumile pot încăpea în acest adânc fără să-l umple. Şi cu toate numirile date de noi acestui adânc: suflet, raţiune, voinţă, sentiment, afecte, patimi, conştiinţă - adâncul rămâne neclar, nehotărât şi fără nume.

Omul se întinde până unde se întinde foamea lui. Limita unui sălbatic este aceea a privirii ochilor săi. Limita unui om cu suflet înalt se întinde, dincolo de marginile întregii lumi. Dacă s-ar preface universul întreg într-o masă cu toate darurile lui puse pe această masă, omul duhovnicesc va rămâne flămând în faţa ei. Pentru că această lume împodobită nu pare dorită de el decât pentru cei neduhovniceşti. Căci universul nu există pentru a sătura foamea, ci pentru a naşte foa­mea. Cum poate el astâmpăra foamea unui om duhovnicesc? Cum poate el împăca pe acela căruia i-a deschis foamea?

(Sf. Nicolae Velimirovici, Învățături despre bine și rău, p. 150-151)