După cum cugetarea precede orice cuvânt rostit, tot astfel amintirea de moarte și rememorarea păcatelor preced suspinele și plânsul. Amintirea de moarte înseamnă o moarte zilnică; amintirea de vremea ieșirii sufletului este suspin de fiecare ceas. Teama de moarte este ceva firesc omului și își are originea în neascultare; spaima în fața morții este semnul că n-am făcut destulă pocăință pentru păcatele noastre. Hristos s-a temut de moarte, dar nu s-a înspăimântat. Nu te lăsa amăgit, lucrătorul fără de minte, cu gândul că vei face mâine ce n-ai făcut azi, căci nu-ți va fi ție de ajuns o zi pentru a achita complet datoria pe care o ai față de Stăpânul ei. Nouă oamenilor nu ne este cu putință, zice cineva, a petrece cu pietate o singură zi din viață, dacă nu vom cugeta că aceasta e ultima pe care o mai apucăm. Și este lucru minunat de constatat cum și unii dintre elini au cugetat la fel, atunci când au definit filosofia ca fiind cugetarea asupra morții.

(Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, Editura Învierea, traducere de mitropolit Nicolae Corneanu, 2007, pp. 176-179)