Botezul Înaintemergătorului – chipul pocăinţei în toţi vecii

Pentru ca nu cumva omenirea, îngreuiată cum era de păcat, să nu poată recunoaşte pe Mântuitorul Care a venit la ea, l-a trimis pe Înaintemergătorul Ioan, pe îngerul Lui, ca să gătească în pustie calea dinaintea Lui şi să propovăduiască botezul pocăinţei, spre iertarea păcatelor.

„Pocăiţi-vă căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei 3, 2)

Pocăinţa urmează păcatului, fiindcă păcatul, nefiind binele căutat, vădit fiind sub adevăratul lui chip urât, aduce remuşcare şi întristare în suflet. Cel ce păcătuieşte vede marele rău făcut de dânsul, consecinţele lui şi regretă. Remuşcarea este dispoziţia sufletului de a se întoarce la Dumnezeu de Care s-a îndepărtat. Caută degrabă comuniunea cu El şi caută mila Lui. Iar iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Care nu vrea ca cineva să se piardă, ci toţi să vină la „cunoştinţa adevărului” şi să se mântuiască, nu numai că primeşte pocăinţa celor ce se întorc la El din propria voinţă, din conştiinţa păcatului lor, ci îi cheamă la pocăinţă pe toţi cei care din lipsă de conştiinţă şi din împietrirea în păcat rătăcesc, ca să îi mântuiască şi pe aceştia. De la căderea lui Adam în păcat, Dumnezeu nu a încetat să îi cheme pe cei ce păcătuiesc la pocăinţă şi la comuniunea cu El. Marea iubire de oameni a lui Dumnezeu se arată în trimiterea Fiului Lui cel Unul născut să îl cheme pe omul înşelat prin păcat şi să îl împace pe el cu Dumnezeu. Vedem astfel măreţia iubirii Lui de oameni. Pentru ca nu cumva omenirea, îngreuiată cum era de păcat, să nu poată recunoaşte pe Mântuitorul Care a venit la ea, l-a trimis pe Înaintemergătorul Ioan, pe îngerul Lui, ca să gătească în pustie calea dinaintea Lui şi să propovăduiască botezul pocăinţei, spre iertarea păcatelor. Dumnezeiasca iubire de oameni a binevoit ca şi prin profeţi să vestească venirea propovăduitorului pocăinţei, a Înaintemergătorului Mântuitorului omenirii. Isaia cel cu mare glas profeţește, zicând: „Un glas care strigă în pustie: gătiţi calea Domnului, drepte faceţi căile Lui, toată valea se va umple şi tot muntele şi dealul să se plece; şi să fie cele strâmbe drepte, şi cele colţuroase căi netede. Şi se va arăta slava Domnului şi tot trupul o va vedea căci gura Domnului a grăit.”[1] Aşadar, a venit Ioan şi a propovăduit pocăinţa, zicând: „Pocăiţi-vă căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor.”[2]

Cine poate să nu se minuneze de mărimea dumnezeieştii iubiri de oameni? De atâta grijă, atât de caracteristică lui Dumnezeu, faţă de om? O ilustrare a dumnezeieştii iubiri de oameni propovăduită atât de tare, ca un al doilea Stentor[3] şi voinţa ca toţi să se mântuiască şi nimeni să nu rămână întru pierzanie?

Trimiterea lui Ioan mai dinainte, vestită de profetul Isaia, este cel mai mare exemplu al iubirii de oameni a lui Dumnezeu, fiindcă a vestit mai dinainte oamenilor bogăţia dumnezeieştilor haruri. Numele Ioan, care se tâlcuieşte har, a vestit profetic venirea dumnezeieştilor haruri: era cu adevărat îngerul care a binevestit cele bune, Îngerul păcii, al egalităţii, al libertăţii. A vestit venirea Lui, ca să uşureze şi să reînsufleţească omenirea copleşită sub povara robiei păcatului şi sub tirania diavolului şi să o pregătească pentru primirea Mântuitorului.

Prorocia venirii propovăduitorului pocăinţei mărturiseşte totodată necesitatea absolută a pregătirii pentru primirea Mântuitorului, pentru primirea Evangheliei păcii, fiindcă dacă starea noastră morală căzută nu ar împiedica lucrarea dumnezeiescului har şi dacă dumnezeiescul har i-ar mântui pe toţi fără deosebire şi nu ar face nici o diferenţă între bine şi rău, atunci ar fi cu totul de prisos profeţia, de prisos ar fi şi trimiterea lui Ioan, de prisos şi botezul pocăinţei, de prisos şi însăşi venirea Mântuitorului. Pentru că atunci Dumnezeu ar fi putut să mântuiască pe om şi fără trimiterea Unuia născut Fiului Lui, şi nici nu ar fi fost prorocită venirea lui prin profeţi, nici nu s-ar fi cerut pregătirea căii Domnului. Dar mai dinainte a vestit şi mai dinainte a cerut pregătirea şi l-a trimis pe Înaintemergătorul venirii Lui şi i-a poruncit lui să propovăduiască pocăinţa şi să boteze cu botezul pocăinţei, fiindcă starea morală împiedica harul mântuirii să lucreze asupra omului păcătos şi căzut din punct de vedere moral, care se tăvăleşte în tina păcatului, fără să se trezească, fiindcă harul nu vine la cel supus păcatului şi fiindcă nu este „nici o părtăşie între lumină şi întuneric.”[4] Harul Duhului, pentru a-l mântui pe om trebuie să îl găsească pe el curat, ca să se odihnească peste el, fiindcă nu este vorba despre simpla slobozire din robia diavolului, ci despre împăcarea şi împrietenirea cu Dumnezeu. Este vorba despre însăşi comuniunea cu Dumnezeu, este vorba despre înfierea de către Tatăl ceresc. Este vorba despre Împărăţia lui Dumnezeu, este vorba despre „numărarea împreună cu îngerii şi cu sfinţii lui Dumnezeu.”[5] Este vorba despre îndumnezeirea omului. De aceea mai înainte se cere botezul pocăinţei, curăţia vieţii, pregătirea morală, fiindcă păcatul este întuneric, ca faptă a întunericului, ca faptă a diavolului, tatăl întunericului. Dar dacă este vorba despre eliberarea din tirania diavolului, atunci curăţirea morală şi pregătirea erau necesare, fiindcă păcatul este robia şi tirania diavolului, din care, dacă cineva a păcătuit, nu se mai eliberează.

Aşadar acest mare scop căutat cere curăţia, fiindcă împlinirea lui fără aceasta este cu neputinţă. Din pricina acestei necesităţi absolute, Mântuitorul a trimis pe îngerul lui înaintea feţei Lui, ca să propovăduiască pocăinţa spre iertarea păcatelor şi să curăţească prin apa botezului pocăinţei pe cei care aveau să primească pe Mântuitorul. De aceea se cuvenea ca omul, aflat sub blestem din pricina păcatului, să intre în contact cu Sfântul Dumnezeu, dar mai întâi să lepede calea înşelată, să se pocăiască pentru viaţa lui păcătoasă, să se întoarcă la Dumnezeu şi să primească de la El iertare pentru păcatele lui.

Propovăduirea lui Ioan era necesară pentru a pregăti iertarea păcatelor. Botezul lui Ioan era arvuna iertării lor, fiindcă iertarea păcatelor este fapta dumnezeiescului har şi numai Dumnezeu poate ierta păcatele[6]. De aceea pentru sfinţirea omului se cere pocăinţa, întoarcerea către Dumnezeu, botezul pocăinţei, apa curăţitoare pentru sufletul întinat şi pentru trup. Aşadar, se cere dispoziţia liberă a omului, se cere acordul lui, care să vină din propriul impuls, se cere dorinţa de întoarcere, metánoia, se cere intrarea în baia naşterii din nou,[7] pentru ca prin aceasta să se cureţe, să se sfinţească şi să se mântuiască. Iată pricina pentru care harul nu mântuieşte, „oricât ar fi el de har”, fără libera dispoziţie a omului[8]. Drept aceea sunt date îndemnurile pentru pregătire. Căci este cu neputinţă ca cineva să se mântuiască, dacă nu se va curăţa prin pocăinţă,  prin baia ei curăţitoare pentru a dobândi iertarea păcatelor lui şi astfel să fie sfinţit şi să se împrietenească cu Dumnezeu.

Botezul pocăinţei al Înaintemergătorului este şi va fi chipul pocăinţei în toţi vecii şi învaţă pe toţi că este cu neputinţă comuniunea cu Dumnezeu cât timp cel ce păcătuieşte rămâne în păcat, fiindcă este dator să se întoarcă la Domnul Dumnezeul lui, să se îngrijească de păcatele pe care le-a făcut şi trebuie să primească baia curăţitoare a lacrimilor, această arvună a iertării păcatelor de către Dumnezeu, fiindcă „acolo unde este duhul pocăinţei, acolo e limpede că se lucrează nimicirea oricărui păcat şi pieirea blestemaţilor diavoli” zice Sfântul Nil.[9]

Dar, de vreme ce, pe de o parte, din pricina neputinţei morale, sau mai degrabă din pricina nepăsării, omul de multe ori cade în diferite păcate prin care îşi primejduieşte mântuirea, iar pe de altă parte, fiindcă pocăinţa este absolut necesară pentru mântuire, trebuie să nu cheltuim timpul ce ni s-a dat, ci să ne grăbim spre pocăinţă, ca nu cumva, dacă tot amânăm pocăinţa, patima să facă sufletul de nevindecat.

(Sfântul Nectarie de la EghinaZece cuvântări bisericești la Postul Mare. Despre îngrijirea sufletului, traducere de Laura Enache, Editura Doxologia, Iași, 2015)

[1]Is. 40:3-6. Lc. 3:3-6.

[2]Mt. 3:2.

[3]Stentor – un grec din Troia, herald al forţelor armate greceşti adunate la Troia, vestit pentru calităţile sale vocale şi pentru vocea lui puternică.

[4]2 Cor. 6:14.

[5]Mc. 8:38.

[6]Lc. 5:21.

[7]Tit. 3:5.

[8]Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la Epistola către Romani 18, 5, PG 60,579.

[9]Ioan Damaschin, Sacra parallela. 40, 3, PG 96, 144A.

De la același autor

Ultimele din categorie