Botezul Înaintemergătorului – chipul pocăinței în toți vecii

Pentru ca nu cumva omenirea, îngreuiată cum era de păcat, să nu poată recunoaște pe Mântuitorul Care a venit la ea, l-a trimis pe Înaintemergătorul Ioan, pe îngerul Lui, ca să gătească în pustie calea dinaintea Lui și să propovăduiască botezul pocăinței, spre iertarea păcatelor.

„Pocăiți-vă căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor” (Matei 3, 2)

Pocăința urmează păcatului, fiindcă păcatul, nefiind binele căutat, vădit fiind sub adevăratul lui chip urât, aduce remușcare și întristare în suflet. Cel ce păcătuiește vede marele rău făcut de dânsul, consecințele lui și regretă. Remușcarea este dispoziția sufletului de a se întoarce la Dumnezeu de Care s-a îndepărtat. Caută degrabă comuniunea cu El și caută mila Lui. Iar iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Care nu vrea ca cineva să se piardă, ci toți să vină la „cunoștința adevărului” și să se mântuiască, nu numai că primește pocăința celor ce se întorc la El din propria voință, din conștiința păcatului lor, ci îi cheamă la pocăință pe toți cei care din lipsă de conștiință și din împietrirea în păcat rătăcesc, ca să îi mântuiască și pe aceștia. De la căderea lui Adam în păcat, Dumnezeu nu a încetat să îi cheme pe cei ce păcătuiesc la pocăință și la comuniunea cu El. Marea iubire de oameni a lui Dumnezeu se arată în trimiterea Fiului Lui cel Unul născut să îl cheme pe omul înșelat prin păcat și să îl împace pe el cu Dumnezeu. Vedem astfel măreția iubirii Lui de oameni. Pentru ca nu cumva omenirea, îngreuiată cum era de păcat, să nu poată recunoaște pe Mântuitorul Care a venit la ea, l-a trimis pe Înaintemergătorul Ioan, pe îngerul Lui, ca să gătească în pustie calea dinaintea Lui și să propovăduiască botezul pocăinței, spre iertarea păcatelor. Dumnezeiasca iubire de oameni a binevoit ca și prin profeți să vestească venirea propovăduitorului pocăinței, a Înaintemergătorului Mântuitorului omenirii. Isaia cel cu mare glas profețește, zicând: „Un glas care strigă în pustie: gătiți calea Domnului, drepte faceți căile Lui, toată valea se va umple și tot muntele și dealul să se plece; și să fie cele strâmbe drepte, și cele colțuroase căi netede. Și se va arăta slava Domnului și tot trupul o va vedea căci gura Domnului a grăit.”[1] Așadar, a venit Ioan și a propovăduit pocăința, zicând: „Pocăiți-vă căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor.”[2]

Cine poate să nu se minuneze de mărimea dumnezeieștii iubiri de oameni? De atâta grijă, atât de caracteristică lui Dumnezeu, față de om? O ilustrare a dumnezeieștii iubiri de oameni propovăduită atât de tare, ca un al doilea Stentor[3] și voința ca toți să se mântuiască și nimeni să nu rămână întru pierzanie?

Trimiterea lui Ioan mai dinainte, vestită de profetul Isaia, este cel mai mare exemplu al iubirii de oameni a lui Dumnezeu, fiindcă a vestit mai dinainte oamenilor bogăția dumnezeieștilor haruri. Numele Ioan, care se tâlcuiește har, a vestit profetic venirea dumnezeieștilor haruri: era cu adevărat îngerul care a binevestit cele bune, Îngerul păcii, al egalității, al libertății. A vestit venirea Lui, ca să ușureze și să reînsuflețească omenirea copleșită sub povara robiei păcatului și sub tirania diavolului și să o pregătească pentru primirea Mântuitorului.

Prorocia venirii propovăduitorului pocăinței mărturisește totodată necesitatea absolută a pregătirii pentru primirea Mântuitorului, pentru primirea Evangheliei păcii, fiindcă dacă starea noastră morală căzută nu ar împiedica lucrarea dumnezeiescului har și dacă dumnezeiescul har i-ar mântui pe toți fără deosebire și nu ar face nici o diferență între bine și rău, atunci ar fi cu totul de prisos profeția, de prisos ar fi și trimiterea lui Ioan, de prisos și botezul pocăinței, de prisos și însăși venirea Mântuitorului. Pentru că atunci Dumnezeu ar fi putut să mântuiască pe om și fără trimiterea Unuia născut Fiului Lui, și nici nu ar fi fost prorocită venirea lui prin profeți, nici nu s-ar fi cerut pregătirea căii Domnului. Dar mai dinainte a vestit și mai dinainte a cerut pregătirea și l-a trimis pe Înaintemergătorul venirii Lui și i-a poruncit lui să propovăduiască pocăința și să boteze cu botezul pocăinței, fiindcă starea morală împiedica harul mântuirii să lucreze asupra omului păcătos și căzut din punct de vedere moral, care se tăvălește în tina păcatului, fără să se trezească, fiindcă harul nu vine la cel supus păcatului și fiindcă nu este „nici o părtășie între lumină și întuneric.”[4] Harul Duhului, pentru a-l mântui pe om trebuie să îl găsească pe el curat, ca să se odihnească peste el, fiindcă nu este vorba despre simpla slobozire din robia diavolului, ci despre împăcarea și împrietenirea cu Dumnezeu. Este vorba despre însăși comuniunea cu Dumnezeu, este vorba despre înfierea de către Tatăl ceresc. Este vorba despre Împărăția lui Dumnezeu, este vorba despre „numărarea împreună cu îngerii și cu sfinții lui Dumnezeu.”[5] Este vorba despre îndumnezeirea omului. De aceea mai înainte se cere botezul pocăinței, curăția vieții, pregătirea morală, fiindcă păcatul este întuneric, ca faptă a întunericului, ca faptă a diavolului, tatăl întunericului. Dar dacă este vorba despre eliberarea din tirania diavolului, atunci curățirea morală și pregătirea erau necesare, fiindcă păcatul este robia și tirania diavolului, din care, dacă cineva a păcătuit, nu se mai eliberează.

Așadar acest mare scop căutat cere curăția, fiindcă împlinirea lui fără aceasta este cu neputință. Din pricina acestei necesități absolute, Mântuitorul a trimis pe îngerul lui înaintea feței Lui, ca să propovăduiască pocăința spre iertarea păcatelor și să curățească prin apa botezului pocăinței pe cei care aveau să primească pe Mântuitorul. De aceea se cuvenea ca omul, aflat sub blestem din pricina păcatului, să intre în contact cu Sfântul Dumnezeu, dar mai întâi să lepede calea înșelată, să se pocăiască pentru viața lui păcătoasă, să se întoarcă la Dumnezeu și să primească de la El iertare pentru păcatele lui.

Propovăduirea lui Ioan era necesară pentru a pregăti iertarea păcatelor. Botezul lui Ioan era arvuna iertării lor, fiindcă iertarea păcatelor este fapta dumnezeiescului har și numai Dumnezeu poate ierta păcatele[6]. De aceea pentru sfințirea omului se cere pocăința, întoarcerea către Dumnezeu, botezul pocăinței, apa curățitoare pentru sufletul întinat și pentru trup. Așadar, se cere dispoziția liberă a omului, se cere acordul lui, care să vină din propriul impuls, se cere dorința de întoarcere, metánoia, se cere intrarea în baia nașterii din nou,[7] pentru ca prin aceasta să se curețe, să se sfințească și să se mântuiască. Iată pricina pentru care harul nu mântuiește, „oricât ar fi el de har”, fără libera dispoziție a omului[8]. Drept aceea sunt date îndemnurile pentru pregătire. Căci este cu neputință ca cineva să se mântuiască, dacă nu se va curăța prin pocăință,  prin baia ei curățitoare pentru a dobândi iertarea păcatelor lui și astfel să fie sfințit și să se împrietenească cu Dumnezeu.

Botezul pocăinței al Înaintemergătorului este și va fi chipul pocăinței în toți vecii și învață pe toți că este cu neputință comuniunea cu Dumnezeu cât timp cel ce păcătuiește rămâne în păcat, fiindcă este dator să se întoarcă la Domnul Dumnezeul lui, să se îngrijească de păcatele pe care le-a făcut și trebuie să primească baia curățitoare a lacrimilor, această arvună a iertării păcatelor de către Dumnezeu, fiindcă „acolo unde este duhul pocăinței, acolo e limpede că se lucrează nimicirea oricărui păcat și pieirea blestemaților diavoli” zice Sfântul Nil.[9]

Dar, de vreme ce, pe de o parte, din pricina neputinței morale, sau mai degrabă din pricina nepăsării, omul de multe ori cade în diferite păcate prin care își primejduiește mântuirea, iar pe de altă parte, fiindcă pocăința este absolut necesară pentru mântuire, trebuie să nu cheltuim timpul ce ni s-a dat, ci să ne grăbim spre pocăință, ca nu cumva, dacă tot amânăm pocăința, patima să facă sufletul de nevindecat.

(Sfântul Nectarie de la EghinaZece cuvântări bisericești la Postul Mare. Despre îngrijirea sufletuluitraducere de Laura Enache, Editura Doxologia, Iași, 2015)

[1]Is. 40:3-6. Lc. 3:3-6.

[2]Mt. 3:2.

[3]Stentor – un grec din Troia, herald al forțelor armate grecești adunate la Troia, vestit pentru calitățile sale vocale și pentru vocea lui puternică.

[4]2 Cor. 6:14.

[5]Mc. 8:38.

[6]Lc. 5:21.

[7]Tit. 3:5.

[8]Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la Epistola către Romani 18, 5, PG 60,579.

[9]Ioan Damaschin, Sacra parallela. 40, 3, PG 96, 144A.

De la același autor

Ultimele din categorie