Despre sfinţenia preotului

Preotul sfânt odihneşte inimile credincioşilor, aduce pace conştiinţei lor, se face pildă şi model al vieţii creştineşti şi întruchipează icoana vie şi perceptibilă a cultului creştin, icoană care este tuturor vădită, potrivit căreia se judecă sfinţenia principiilor evanghelice şi de către cei din afara Bisericii, care, admirând această icoană vie, admiră în fapt dumnezeiasca noastră credinţă, zicând: „Iată ce păstori ai poporului a dat creştinismul!”.

17. Despre sfinţenia preotului

Sfinţenia pentru preote ste adevăratul lui veşmânt care îl împodobeşte mai presus de toată lumea, cel care îl face pe el recunoscut tuturor, în toată vremea şi în tot locul, cel care îl arată pe el tuturor vrednic de respect şi atrăgând evlavia tuturor. Preotul sfânt odihneşte inimile credincioşilor, aduce pace conştiinţei lor, se face pildă şi model al vieţii creştineşti şi întruchipează icoana vie şi perceptibilă a cultului creştin, icoană care este tuturor vădită, potrivit căreia se judecă sfinţenia principiilor evanghelice şi de către cei din afara Bisericii, care, admirând această icoană vie, admiră în fapt dumnezeiasca noastră credinţă, zicând: „Iată ce păstori ai poporului a dat creştinismul!”.

Sfinţenia risipeşte atacurile, înfrânează limba cea nestrunită, îl păzeşte pe preot în tot locul şi îl face neclătit. Aceasta mărturiseşte şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur zicând: „Dacă viaţa preotului ar fi întru totul armonizată cu faptele credinţei, ea ar fi neclătită în faţa capcanelor diavolului”[1]. Aşadar, este necesar şi cu totul inevitabil ca păstorul duhovnicesc să-şi păzească cu grijă rânduiala lui, astfel încât şi propriul lui cin să fie vrednic de cinste şi ca să dea turmei păstorite un bun exemplu de urmat şi să poată astfel zădărnici asalturile demonice; altminteri, mai devreme sau mai târziu, va stârni împotrivă-i din toate părţile toate felurile de învinuiri şi osânde şi îşi va atrage multe necazuri asupră-şi, fiind pentru alţii „piatră de poticnire şi piatră de sminteală”[2]. O desăvârşită cuvioşie sau sfinţenie trebuie să împodobească precum un veşmânt cinul preotului şi al învăţătorului credinţei. Dar să vedem şi felul în care prestanţa cuvioşiei se impune acestuia.

18. Despre desăvârşirea morală a preoţilor

Prestanţa cuvioşiei le vine preoţilor din desăvârşirea felului lor de viaţă. Adevărata cuvioşie care îl împodobeşte pe om ca o purpură şi, cu atât mai mult, pe preot, îşi are temeiurile în omul lăuntric. Ea este ecoul strălucirii podoabei sufleteşti interioare. Iar aceasta, izvorând dinlăuntru către în afară, face strălucitor şi plin de har chipul exterior al preotului. Potrivit acestora, cuvioşia este icoana vieţuirii şi manifestarea dispoziţiilor sufleteşti şi a cuvioşiei lăuntrice. Aceasta este neafectată, necăutată, simplă şi smerită. Are un caracter statornic şi neschimbător, niciodată schimbându-se sau abătându-se sau căzând din cele cuvioase la cele necuvioase, ci este necontenită şi statornică.

Pretinsa, prefăcuta şi înşelătoarea cuvioşie este atât de departe de a fi vrednică de numele de cuvioşie, încât trebuie văzută ca spurcată făţărnicie, cu totul nepotrivită sfântului cler, ca un chip spoit, care s-ar pretinde persoană faţă de cineva, spre înşelarea oamenilor. Fiindcă, lăuntric, omul acela este, fără podoaba spoielii, cu totul necuvios şi plin de răutate. El se străduieşte să se arate pe dinafară cuvios prin vreo spoială prefăcută a felului său de a fi mânios şi mândru, a caracterului tiranic, ca să ascundă, printr-o minciună meşteşugită, chipul urâţit al omului dinlăuntru.

19. Expresii ale adevăratei cuvioşii a preotului

Expresiile adevăratei cuviinţe sunt următoarele: aşezarea cuviincioasă a trupului şi cu bună rânduială, neavând nimic care să iasă în evidenţă, expresia naturală şi neprefăcută a chipului, privirea nevinovată, neabătută şi necurioasă. Clement Alexandrinul zice despre aceasta: „Să fie chipul tău curat, genele să nu fie plecate în jos, nici capul să nu fie aplecat în jos, nici pe spate, nici gâtul dat pe spate, nici celelalte mădulare ale trupului să nu fie destinse”[3]. Gesticulaţia să fie simplă şi liniştită, umbletul ordonat şi măsurat, pentru ca nu cumva un mers prea lent să trădeze trândăvie şi frivolitate sau o prea mare slobozenie a sufletului şi nici un pas prea întins şi grăbit să vădească un avânt nestăpânit[4]. Despre umblet iată ce scrie Sfântul Fotie: „Dar se cuvine preotului buna rânduială a umbletului; nici să maimuţărească mişcarea slobodă femeiască, nici, precum tinerii, să facă mişcări tumultuoase, agitate şi neregulate, ci orice mişcare să fie împodobită de rânduială şi ordine. Trebuie să se vadă ordinea şi buna cuviinţa până şi în expresia feţei, în aranjarea părului şi în încingerea veşmântului. Nu trebuie nici să ducă această preocupare la exces până la prostie, nici invers, să se lase într-o neglijenţă peste măsură. Căci fiecare dintre aceste două extreme este deopotrivă necuvenită şi vrednică de dispreţ şi străină cu totul de petrecerea preoţească”[5]. Îmbrăcămintea să fie potrivită pentru iarnă şi pentru vară, nici jerpelită şi neîngrijită şi nici invers, împestriţată cu mii de culori, scumpă şi împodobită, fiindcă acestea sunt găteli femeieşti. Cu privire la îmbrăcămintea preotului, Marele Vasile zicea, scriind Sfântului Grigorie Teologul: „Scopul îmbrăcămintei este unul singur, acela de a fi acoperământ îndestulător trupului pentru iarnă sau pentru vară, fără să caute dinadins veşminte colorate, nici făcute dintr-un material moale sau luxos. Căci faptul de a căuta la veşminte este acelaşi lucru cu a căuta la găteli şi podoabe femeieşti pentru care numai ele se străduiesc. Mantia să încingă trupul cu centura. Iar centura să nu fie mai sus de şolduri, căci aceasta este femeiesc; nici prea slobodă ca să iasă dulama pe deasupra, căci aceasta este prostesc. De asemenea, mersul să nu fie nici greoi, ca să nu fii învinuit de slobozenia sufletului. Iarăşi, nici să nu fie un mers năvalnic şi zvăpăiat, care ar vădi impulsuri nebuneşti în suflet”[6]. Şi iarăşi zice Marele Vasile: „Este de folos ca prin fiecare trăsătură a îmbrăcămintei să propovăduiască şi să mărturisească făgăduinţa vieţii celei după Dumnezeu, aşa încât trebuie şi noi să cerem urmarea cu fapta din partea celor ce primesc de la noi cuvântul făgăduinţei. Căci nu la fel de necuviincios şi ruşinos se arată la cei ce au dobândit doar făgăduinţa pe cât se arată astfel la cei care au primit făgăduinţele cele mari, la preoţi adică”[7].

„Aşadar, aşa cum una este ţinuta ostaşului, alta cea a senatorilor şi alta este îmbrăcămintea altei clase prin care se aseamănă între ei, se identifică şi se deosebesc de alţii, şi aşa cum se disting mai ales în rang, la fel trebuie să fie o caracteristică specifică şi creştinului în îmbrăcăminte, ceva cuviincios şi decent, care să păstreze buna cuviinţă predată nouă de către Sf. Apostol Pavel, (care într-un loc impune episcopului să fie împodobit prin buna-cuviinţă[8], iar în alt loc rânduieşte femeilor bună-cuviinţa[9] în îmbrăcăminte)”[10]. Model credincioşilor[11], „adică arhetipul vieţii însuţi fii, ca şi cum ai avea o icoană înainte, ca o lege însufleţită, ca un canon şi un dreptar al vieţii desăvârşite”[12].

Trebuie, aşadar, să petrecem în chip sfânt şi să umblăm drept în Biserică noi, cei aleşi, adică cei chemaţi la preoţie. Căci aceştia trebuie să fie ca un model al bunei cuviinţe şi a toată virtutea pentru poporul aflat sub îndrumarea lor, iar noi, cei ce slujim pe Dumnezeul tuturor, trebuie să urmăm frumuseţea luminoasă şi aleasă a petrecerii desăvârşite a sfinţilor... Căci, aşa cum oamenii se smintesc uşor din traiul necuvenit al celor aleşi, tot aşa, cât de mare şi bogat şi deplin nu le va fi câştigul dacă îi vor vedea pe ei săvârşind toată fapta bună?”[13].

În aşa fel să trăim încât să nu fie hulit numele lui Dumnezeu. Aşadar, nici să nu râvnim slava omenească, nici să primim părerea de sine cea rea înlăuntrul nostru, ci în ambele privinţe să preţuim smerenia: „întru care arătaţi-vă, zice, luminători în lume”[14]. „Căci spre aceasta ne-a trimis pe noi, să fim ca nişte luminători şi învăţători pentru alţii, [...] ca să umblăm ca nişte îngeri printre oameni”[15]. Or, toate câte a zis pentru episcop şi pentru preoţi le zice. Fiindcă „nu mare este diferenţa acestora de episcopi. Că şi ei au primit harul de a învăţa, precum şi pe cel de păzitori ai Bisericii. Şi cele pe care le-a grăit cu privire la episcopi, acelea se potrivesc şi preoţilor. Căci numai prin puterea de a hirotoni îi depăşesc pe ei şi numai prin aceasta par să îi întreacă pe preoţi[16].

(Sfântul Nectarie de la Eghina, Despre Preoţie, Editura Doxologia, Iaşi 2013)

[1]Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, III, 14, PG 48, 651.

[2]I Petru 2, 8.

[3]Clement Alexandrinul, Paedagogus, III, 11, PG 8649C-652A.

[4]Sf. Vasile cel Mare, Epistola 2 către Grigorie 6, PG 32, 232B. Sf. Simeon Metafrastul, Despre smerenie şi slavă deşartă, Cuvântul 20, PG 32, 1353C

[5]Fotie, Epistola 8, 34, PG 102, 665D-668A.

[6]Sf. Vasile cel Mare, Epistola 2 către Grigorie 6 PG 32, 232B.

[7]Idem, Discernăminte  împotriva înşelării, Întrebarea 22, 3, PG 31, 980B.

[8]I Tim. 3, 2.

[9]I Tim 2, 9

[10]Sf. Vasile cel Mare, Discernăminte împotriva înşelării, Întrebarea 22, 3, PG, 31, 980CD.

[11]I Tim. 4, 12.

[12]Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la Epistola I Către Timotei, Omilia 13, 1, PG 62 565.

[13]Sf. Chiril al Alexandriei, Tâlcuire lămuritoare la Profetul Maleahi, tom 2, 31, PG 72328D-329A.

[14]Filip. 2, 15.

[15]Vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la Epistola I către Timotei, Omilia I, 3, PG 62, 551.

[16]Ibidem.

 

De la același autor

Ultimele din categorie