Nu e cu putință să învețe cineva prin sine știința virtuților, chiar dacă s-au folosit unii de cercare ca de un învățător. Căci a lucra de la sine și nu după sfatul celor ce au călătorit mai înainte înseamnă a fi plin de părerea de sine, sau mai bine zis a o naște pe aceasta. Căci dacă: „Fiul nu face de la Sine nimic, ci precum L-a învățat pe El Tatăl, așa face” (Ioan 5, 19), iar „Duhul nu va grăi de la Sine” (Ioan 16, 13), cine a ajuns la o așa de mare înălțime a virtuții, ca să nu mai aibă trebuință de altcineva să-l învețe? Nu se amăgește, socotind că are virtute, dar fiind mai degrabă lipsit de minte?

De aceea trebuie să ascultăm de cei ce cunosc ostenelile virtuții lucrătoare și așa să purcedem la faptă, adică la postul împreunat cu foamea, la înfrânarea lipsită de plăceri, la privegherea stăruitoare, la îngenuncherea dureroasă, la starea neclintită și obositoare în picioare, la rugăciunea întinsă, la smerenia nemincinoasă, la zdrobire și suspinare neîncetată, la tăcere chibzuită, dreasă cu sare (Coloseni 4, 6) și la răbdarea în toate.

(Sfântul Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, Editura IBMBOR, București, 1977, p. 184)