Când o casă ia foc, se aprind mai întâi părţile ce ard cel mai repede. Mai întâi se aprind paiele şi trestia, apoi scândurile, şi tot aşa - până ce flăcările cuprind întreaga construcţie. Aşa se petrece şi cu omul. Focul patimilor năvăleşte mai întâi în inimă, cel mai simţitor şi cel mai uşor de aprins mădular al făpturii omeneşti. Când se aprinde inima, întreaga făptură omenească ia foc. Când inima este biruită, totul este biruit. Când inima se strică, totul e stricat. Din inimă izvorăşte dragostea sau ura, înţelepciunea sau prostia, curăţia sau noroiul, viaţa sau moartea. Dacă credinţa vreunui creştin se află înlăuntrul inimii, atunci credinţa sa este putere de nebiruit într-însul. O astfel de inimă dă şi limbii putere să grăiască convingător. Căci limba este vestitoare ori unora, ori altora ori vestitor credincios al cămării cu mărfuri de aur din inimă, ori vestitor mincinos al unei dughene scăpătate.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniței, Editura Predania, 2009, p. 60)