În vremea în care umileşte Domnul inima ta dinlăuntru, să baţi necontenit mătănii şi să pleci mereu genunchii, şi să nu laşi inima ta să aibă vreo grijă; că de o laşi, dracii te vor convinge să te ocupi şi de altele, şi atunci.... vezi şi te miră, ce ţi se iscă de aici. Niciun lucru nu-i mai folositor în luptele ascetice, dar şi mai obositor, fiindcă e foarte urât de draci, decât să te arunci înaintea Crucii lui Hristos, rugându-te ziua şi noaptea, să-ţi legi mâinile la spate.

Vrei să fii mereu fierbinte, şi să ai mereu belşug de lacrimi? Poartă-te aşa, şi fericit eşti, omule, dacă ziua şi noaptea ai numai grija celor pe care ţi le-am spus şi nu mai cauţi nimic altceva. Că va răsări înlăuntrul tău lumina, şi va străluci dreptatea ta, şi te vei face ca un rai înflorit, şi ca un izvor ce curge pururea.

Vezi câte bunătăţi câştigă omul din (prin) nevoinţă; de multe ori se află omul cu genunchii plecaţi în rugăciune, cu mâinile întinse spre cer, cu faţa întoarsă spre Crucea lui Hristos, cu gândurile adunate toate către Dumnezeu în rugăciune, şi în timp ce omul se roagă lui Dumnezeu cu lacrimi de umilinţă, în acelaşi ceas îndată, pe neaşteptate, izvor de desfătare porneşte să curgă în inima lui, şi se moaie mădularele lui, şi i se învăluiesc ochii, şi faţa lui se pleacă la păcat, şi i se schimbă gândurile, încât nici mătănii nu mai bate de bucurie care tresaltă în tot trupul lui.

Fii cu luare aminte, omule, la câte citeşti. Căci fără de nevoinţă, nicidecum nu le vei afla pe acestea. Și de nu te vei bate cu căldură şi de nu vei priveghea lângă poartă mereu, nu vei fi auzit.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 121)