Încetează, omule, ca nu cumva însuşi cuvântul cu care defăimezi pe Dumnezeu să se facă văpaie în gura ta şi să-ţi ardă limba. Că oamenii, dacă se ceartă unii cu alţii, după ce se împacă, se ruşinează a se privi în faţă; tu, care azi stai în lume, iar mâine vei sta înaintea înfricoşătorului divan cum îndrăzneşti a zice unele ca acestea? Nu te temi că s-ar putea să se pogoare foc din cer şi să te mistuiască pe tine când deschizi gura împotriva Atotţiitorului? Nici nu pui în mintea ta că s-ar putea să se desfacă năpraznic pământul de sub picioarele tale şi să te înghită? Nu te înşela, omule, este cu neputinţă a scăpa din mâinile Celui ce ne-a zidit. Ascultă pe cel ce zice: „Cei care defaimă vor da seamă înaintea lui Dumnezeu, Care va judeca viii şi morţii”. Până când întărâtăm pe Acela ce atâtea bunătăţi ne-a dat nouă, Care, luând tină din pământ, a zidit pe om şi a suflat întru el Duh de viaţă, Care a şi supus toate sub picioarele Lui. Care ne cearcă şi ne miluieşte, Cela ce şi pe Unul născut Fiul Său L-a dat pentru viaţa tuturor! Iar noi, în locul facerilor Lui de bine, spini şi mărăcini îi aducem, al căror sfârşit este arderea.

(Sfântul Efrem Sirul, Din cuvintele duhovniceşti ale Sfinţilor Părinţi, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 2003, p. 16)