Când chemi, rugându-te, pe Domnul Dumnezeu, Cel în trei Persoane, nu uita că chemi pe Părintele cel fără de început al întregii creații al îngerilor și oamenilor și că de tine, cel ce Îl chemi, se miră toate puterile cerești, privindu-te cu dragoste atunci când chemi cu credință și cu dragoste și cu evlavia cuvenită pe Tatăl comun, al lor și al nostru, pe Creatorul Atotțiitor și pe Domnul, Căruia îi poartă nemăsurată iubire și în fața Căruia cad mereu cu nestrămutată evlavie.

O, ce nemaiauzită cinste, ce fericire, ce măreție, ce vrednicie este a-L chema pe Părintele veșnic! Păzește pururea, neschimbată, această supremă fericire, această șansă fără seamăn care ți-a fost dată de nemărginita bunătate a lui Dumnezeu și nu uita ceea ce ești, în timp ce te rogi. Domnul te vede, îngerii te văd, sfinții, oamenii lui Dumnezeu. 26 februarie 1864. Când am scris aceste rânduri am plâns.

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, Editura Sophia, București, pp. 210-211)