Niciun sfânt nu a pus vreo minune pe seama sa, ci pe seama lui Dumnezeu care era în el. În aceasta constă deosebirea dintre făcătorii de minuni creștini și yoghinii indieni. Căci așa-zisele minuni pe care aceștia le fac le pun pe seama lor și caută slava lor, în vreme ce sfinții creștini au pus toate marile lor fapte pe seama Dumnezeului Preaînalt care sălășluia în ei. În Faptele Apostolilor este descris contrastul între Simon vrăjitorul și Apostolul Petru. Acela vrea să fie făcător de minuni pentru câștigul propriu și slavă, în timp ce tot ceea ce face Apostolul, face spre slava lui Dumnezeu și pune totul pe seama lui Dumnezeu, și nu a sa.

Cu cât un sfânt a făcut mai mari fapte, cu atât mai mult s-a defăimat și s-a smerit în fața lui Dumnezeu, conștient că acele fapte nu le face el, ci Dumnezeu care este în el. El simte că Dumnezeu este în el subiect, iar el este doar un instrument al lui Dumnezeu, instrument al înfricoșătorului și Atotputernicului său Creator. Să luăm de pildă pe Pavel. Este scris: Și Dumnezeu făcea nu mici minuni prin mâinile lui Pavel. Chiar și ștergarele de pe trupul său asudat le puneau pe bolnavi și aceștia se făceau sănătoși. Totuși același Pavel se numește pe sine cel mai păcătos dintre toți păcătoșii.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Suta de capete de la Liubostinia, Editura Sophia, București, 2009, p. 32)