Este cu neputinţă de tâlcuit cât de mult ne iubeşte Domnul şi numai prin Duhul Sfânt se face cunoscută această iubire şi atunci sufletul simte această iubire în chip neînţeles. Domnul este prin fire bun şi milostiv, blând şi iubitor, şi bunătatea Lui nu poate fi descrisă, dar sufletul simte fără cuvânt această iubire şi doreşte să rămână pururea într-o asemenea tihnă.

El a zis: „Nu vă voi lăsa orfani” [In 14, 18], şi noi vedem că, într-adevăr, nu ne-a părăsit, ci ne-a dat pe Duhul Sfânt.

Duhul Sfânt dă sufletului cunoştinţa într-un chip nevăzut. În Duhul Sfânt sufletul îşi află odihna. Duhul Sfânt veseleşte sufletul şi-i dă bucurie pe pământ. Ce fel de bucurie şi ce veselie vor fi însă în ceruri? Prin Duhul Sfânt învăţăm să cunoaştem iubirea lui Dumnezeu, dar acolo ea va fi desăvârşită. Sunt un om neputincios! Am cunoscut iubirea lui Dumnezeu în desăvârşirea ei, dar nu pot să o am, şi sufletul meu plânge în fiecare zi şi gândesc mereu: „N-am ajuns încă la ceea ce caută sufletul meu”.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 116)