Pocăința – lucrătoare pentru mântuire

Cu o asemenea zdrobire a inimii, omul poate trece fără vătămare de cursele viclene ale diavolului. Toate strădaniile diavolului au ca scop să tulbure duhul omului şi în această stare de tulburare să răspândească zâzania lui.

Cel ce vrea să se mântuiască trebuie să aibă inima mereu înfrântă şi gata de pocăinţă. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmul 50, 19).

Cu o asemenea zdrobire a inimii, omul poate trece fără vătămare de cursele viclene ale diavolului. Toate strădaniile diavolului au ca scop să tulbure duhul omului şi în această stare de tulburare să răspândească zâzania lui, precum spune Evanghelia: Doamne, n-ai semănat tu, oare, sămânţă bună în ţarina ta? De unde dar are neghină? Iar El le-a răspuns: Un om vrăjmaş a făcut aceasta (Matei 13, 27-28).

Însă, când omul se străduieşte să aibă inimă smerită şi să-şi păstreze mintea în pace, atunci toate cursele vrăjmaşilor rămân nelucrătoare. Într-adevăr, unde există pace în cugete, acolo odihneşte Însuşi Dumnezeu: Locul Său s-a făcut întru Pace (Psalmul 75, 2).

Începutul pocăinţei se naşte din frica de Dumnezeu şi din privegherea înlăuntrul nostru. Frica de Dumnezeu naşte trezvia şi trezvia naşte liniştea interioară. Frica de Dumnezeu trezeşte conştiinţa adormită, care face sufletul să-şi vadă urâţenia ca într-o apă limpede şi liniştită. În felul acesta se nasc începuturile şi se statornicesc rădăcinile pocăinţei.

(Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Egumeniţa, 2005, pp. 332-333)

De la același autor

Ultimele din categorie