Privind neîncetat spre cele cerești, spre ținta efortului nostru ascetic, spre „răsplata cea înaltă” de la Hristos și neîntorcându-ne ochii sufletului și ai trupului spre cele materiale și trecătoare, vom birui „pofta gurii și a pântecelui cu ajutorul acestui văz” îndreptat spre Dumnezeu.

În acest mod, adăugăm postului trupesc un post al sufletului, căci și sufletul are mâncărurile „vătămătoare” de la care trebuie să se înfrâneze: desfrâul, pizma, slava deșartă etc. Dacă ținem doar postul și înfrânarea trupească și pe cea sufletească o ignorăm, toată osteneala este zadarnică, deoarece ne pângărim „partea cea mai prețioasă”, adică inima, care este sălașul Duhului Sfânt.

Căci unirea postului trupesc cu cel sufletesc oferă lui Dumnezeu „jertfa cea mai plăcută și un lăcaș de sfințenie în adâncul inimii neprihănite”.

(Sfântul Ioan Casian, Virtutea înfrânării-tămăduitoare a lăcomiei pântecelui, Editura Trinitas, Iași, 2003, pp. 9-10)