Pe omul lipsit de răbdare îl scoate din fire şi îl supără totul. Se mânie chiar şi atunci când se abate spre el fumul unei lumânări.

Supărarea i se trage de acolo de unde este din cale-afară de egoist şi-i poartă nemăsurată grijă omului trupesc, cel pe care s-ar cuveni să-l răstignească mai des în tot chipul.

Propriul său suflet fumegă grozav de păcate şi de patimi, dar el nu vede ceea ce s-ar cuveni să vadă, nu ştie ceea ce s-ar fi cuvenit să ştie, simte ca şi cum n-ar simţi. Atunci însă când i se afumă faţa îşi iese din fire, nemaiştiind cum să se ferească.

Dumnezeu ştie de unde îi vine această sensibilitate, această grijă de sine, deşi n-ar avea motive de nelinişte: fumul nu doare, nu vatămă, adie ca un vântuleţ uşor.

(Sfântul Ioan din Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, p. 485)