Smerenia este cunoașterea de sine și a toată nimicnicia ta. Și dreaptă este această cunoștință a nimicniciei, căci zidit ești din nimic și nu ai nimic dintru ale tale. Cum poți, dar, să cugeți ceva înalt despre tine? Cât e de nevrednic de smerenie! Cât de vrednic este de nedumerire, când omul gândește înalte despre sine. Noi toți ne-am născut din nimic și nu știm ce va fi cu noi – unde ne va rândui Dumnezeu. Născuți suntem din putreziciune, din sămânță întunecată, iar apoi, prin porunca lui Dumnezeu, ne vom preface în duhoare, pulbere și cenușă, iar sufletul nostru va fi rânduit după cum numai Unul Dumnezeu știe, Ziditorul și Făcătorul a toate.

Să facă adunare toate înțelepciunile pământești, să cugete drept toți filosofii și ei se vor minuna de minunile lui Dumnezeu: cât de minunat este Domnul! Cât de puternic! Cât de milostiv și cuvios întru sfaturile Sale, mai mult decât toți fiii oamenilor! Căci, neavând El trebuință de om, l-a făcut; necerându-i nimic afară de dreaptă cugetare și pocăință adevărată, spre a cunoaște binefacerile Lui și a se alipi cu dragoste de El și, văzând că nu are nimic de la sine, pururi să petreacă smerit, aducând mulțumire și slavă lui Dumnezeu.

(Sfântul Dimitrie al Rostovului, Alfabetul duhovnicesc, Editura Sophia, București, 2007, p. 77)