Au fost iertaţi doar prin adânca lor pocăinţă (David, Manase, tâlharul, femeia desfrânată, fiul risipitor), prin lacrimile de foc ale părerii de rău, care ieşeau din străfundul sufletelor lor, şi prin osândirea de sine. Şi-au dat seama de păcatele lor, s-au judecat şi osândit pe ei, au plâns cu zdrobire, şi de aceea au fost iertaţi.

La fel se întâmplă cu toţi cei care aleargă la Hristos cu pocăinţă adevărată şi se spovedesc sincer. Pe nimeni nu izgoneşte preabunul Domn. Căci iertarea păcatelor oricărui om nu vine ca răsplată a faptelor sale, ci se oferă în dar de către iubirea de oameni şi dragostea lui Dumnezeu. Trebuie însă să ştim că, pentru a fi iertaţi, nu e de-ajuns să ne pocăim din tot sufletul nostru şi să ne spovedim.

Este de la sine înţeles că e nevoie şi de hotărârea noastră statornică de a nu mai cădea din nou în aceleaşi păcate. „Că dacă ei, după ce prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru au scăpat de întinările lumii, se-ncurcă din nou în ele şi sunt învinşi, starea lor de pe urmă a devenit mai rea decât cea dintâi”, scrie Sfântul Apostol Petru. „...Cu ei s-a întâmplat adevărul zicătorii: câinele la vărsătura lui se-ntoarce”.

(Sfântul Simeon Noul Teolog, Miezul înțelepciunii Părinților, Editura Egumenița, p. 52)