Aşa cum în mări, în lacuri sau în râuri, fiecare particulă de apă se află în combinaţie cu alte particule şi este înconjurată de acelea; aşa cum în aer fiecare particulă de aer este înconjurată de altele şi se combină cu acelea, şi noi, fiii pământului, suntem înconjuraţi din toate părţile de Dumnezeu, iar cei mai curaţi dintre noi, sau pe cale de a se curăţi, sunt în unire cu El, aflându-se pretutindeni în El.

Noi toţi, pământenii, suntem întocmai ca apa, ca aerul, ca un arbore rămuros, alcătuind un întreg, uneori însă dezmembrat, din pricina invidiei diavolului, a egoismului, enervării, duşmăniei, dihoniei, trufiei, ereziilor şi dezbinărilor, pizmei, avariţiei, izolaţionismului, răutăţii, vrăjitoriei şi atâtor altor patimi.

Pe de altă parte, diavolul şi îngerii lui stau toţi laolaltă, asemenea unei ape tulburi, stătute, otrăvite, sau ca aerul încins, asfixiant, ucigător. Ei ne stau jur-împrejur, se căznesc să ne pătrundă în suflet, atunci când acesta nu-şi poartă de grijă şi se lasă pradă patimilor, ca să-l întunece, să-l tulbure, să-l pârjolească, să-l chinuie în tot chipul.

Întocmai ca atunci când, ieşind uneori la aer curat, plăcut mirositor, nimeriţi dintr-o dată lângă o groapă de gunoi sau de scârnă, de unde exală cele mai neplăcute miasme şi vă grăbiţi să treceţi cât mai repede de locul acela, ca să respiraţi din nou aer într-un spaţiu neviciat. Aşa se întâmplă cu duhoarea diavolească.

(Sfântul Ioan din Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, pp. 84-85)