Cu totul sunt prins de grijile omenești, puțin îmi pasă de nevoia sufletului meu! Osândesc cele mai mici greșeli ale aproapelui, fiind eu însumi plin de păcat, orbit de el, prefăcut în stâlp de sare, asemenea femeii lui Lot, neînstare de nicio mișcare duhovnicească.

Nu am moștenit pocăința, pentru că încă nu îmi văd păcatul meu. Păcatul nu pot să mi-l văd atâta vreme cât mă îndulcesc de păcat și îmi îngădui gustarea lui – fie și numai cu gândurile și cu încuviințarea inimii.

Păcatul poate să și-l vadă numai acela care, cu voință hotărâtă s-a desfăcut de orice prietenie cu păcatul, care s-a sculat priveghind și păzind porțile sale cu sabia scoasă din teacă – cu cuvântul lui Dumnezeu; cel care gonește și taie cu această sabie păcatul, în orice chip s-ar apropia de el.

Celui care săvârșește această mare faptă, învrăjbindu-se cu păcatul, smulgând de la el cu sila mintea, inima și trupul – aceluia Dumnezeu îi dă un mare dar: vederea păcatului său.

Fericit sufletul ce a văzut păcatul încuibat în sine! Fericit sufletul care a văzut în sine căderea protopărinților, învechirea vechiului Adam! Această vedere a păcatului său este o vedere duhovnicească, vedere a minții vindecate de orbire prin dumnezeiescul har. Sfânta Biserică de Răsărit ne învață să cerem de la Dumnezeu, cu post și cu metanii, vederea păcatelor noastre.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înșelare, Galați, Editura Egumenița, 2010, pp. 127-128)