Sfinţenia risipeşte atacurile, înfrânează limba cea nestrunită, îl păzeşte pe preot în tot locul şi îl face neclătit. Aceasta mărturiseşte şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur zicând: „Dacă viaţa preotului ar fi întru totul armonizată cu faptele credinţei, ea ar fi neclătită în faţa capcanelor diavolului". Aşadar, este necesar şi cu totul inevitabil ca păstorul duhovnicesc să-şi păzească cu grijă rânduiala lui, astfel încât şi propriul lui cin să fie vrednic de cinste şi ca să dea turmei păstorite un bun exemplu de urmat şi să poată astfel zădărnici asalturile demonice; altminteri, mai devreme sau mai târziu, va stârni împotrivă-i din toate părţile toate felurile de învinuiri şi osânde şi îşi va atrage multe întristări asupra-şi, fiind pentru alţii „piatră de poticnire şi piatră de sminteală". O desăvârşită cuvioşie sau sfinţenie trebuie să împodobească precum un veşmânt cinul preotului şi al învăţătorului credinţei. Dar să vedem şi felul în care prestanţa cuvioşiei se impune acestuia.

 

(Sfântul Nectarie de la Eghina, Despre preoție, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 65)