Nu este de cuviință, fraților, să ne lenevim la a noastră mântuire, nici să trecem cu vederea vremea cea dată nouă spre pocăință, pe care, iarăşi, a o mai dobândi, nu vom putea. Că foarte de primejdie lucru este, celor ce nu se pocăiesc acum şi aici. Să ne pocăim, drept aceea, de păcatele noastre, până ce nu ne ajunge pe noi moartea. Că de acolo nu ne vom putea întoarce, de vreme ce nu este întoarcere de acolo, că vom merge în pământul cel întunecat al întunericului celui veşnic, unde nu este lumină, nici viață pentru păcătoşi. Drept aceea, acum să ne pocăim, o, fraților, ca pe Dumnezeu milostiv să-L facem către noi înşine şi, să-I plăcem Lui prin fapte bune, prin post şi rugăciune, prin milostenie şi prin smerenie, prin curăție şi prin iubirea de frați şi prin pocăință, neîndeletnicindu-ne cu deşertăciunile veacului acestuia. Să ne lepădăm de răutățile lumeşti, să nu ne îmbrăcăm, iarăşi, cu patimile trupeşti, cu nesațiul şi cu beția şi cu pofta desfrânării, stricându-ne sufletul şi trupul. Că puțină este vremea noastră aici. Pentru aceasta, să ne grijim de sufletele noastre şi să căutăm mântuirea noastră, să ne ostenim spre Dumnezeu, pentru păcatele noastre. Şi nu, adică, astăzi să ne pocăim şi să ne smerim, iar mâine să facem mai rele fapte. Că cel ce se pocăieşte de păcatele sale şi, apoi, iarăşi le face, ce sporeşte în pocăința să, întorcându-se de la dreptate la păcat? Sau cum va fi auzită rugăciunea lui înaintea lui Dumnezeu? Că Domnul găteşte asupra lui mânia sa. Pentru că, precum multă este mila Lui, aşa sunt multe şi certările Lui şi pe fiecare, după faptele lui, îl judecă şi fiecare, după faptele sale, află. Fericit este omul cel ce poate face păcatul şi nu-l face. Şi amar de inima care cugetă în două părți şi de păcatul care umblă în două căi. Că Domnul pe cei cu un gând îi sălăşuieşte în casa sa.

(Proloagele, Vol. I, Editura Bunavestire, pp. 110-111)