După arătarea Sfântului Ioan Teologul şi după grăirea lui cu dânsul şi muncirea dracilor acelora, fericitul Andrei, în legături fiind, s-a culcat vrând să se odihnească şi a fost întru uimire, visându-se pe sine în nişte palate împărăteşti şi împăratul şedea pe scaun în slavă mare şi, chemându-l pe el l-a sine, l-a întrebat : „Voieşti, oare, să-mi slujeşti mie cu tot sufletul ?” Iar Andrei a zis: „Voiesc, Doamne”. Iar împăratul i-a dat lui să mănânce ceva, puțin mai amar decât pelinul, şi i-a zis lui : „În acest fel este calea cea cu durere a celor ce-mi slujesc mie în lumea aceasta”. Şi după aceea i-a dat lui ceva mai alb decât zăpada şi mai dulce decât mana şi a mâncat şi s-a veselit şi a uitat de amărăciunea cea dintâi. Şi i-a zis lui împăratul: „În acest fel este la mine, hrana celor ce-mi slujesc mie şi bărbăteşte rabdă până la sfârşit. Deci, osteneşte şi tu cu bărbăție, precum ai început, că puțin vei pătimi şi în veci, în viața cea nesfârşită, te vei desfăta.”

Şi, deşteptându-se din somn, Andrei gândea: cea dintâi arătare amară închipuieşte răbdarea din lumea aceasta, iar cea mai de pe urmă dulceață închipuieşte viața cea veşnică.

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, pp. 128-129)