Cuviinţa preoţească este forma vieţii particulare şi comunitare a păstorului duhovnicesc prin limitele impuse de însăşi demnitatea, rangul şi petrecerea lui preoţească. Potrivit acestor limite, trebuie ca păstorul duhovnicesc, şi acasă, şi la biserică, şi în comunitate, şi oriunde ar fi, să păzească pretutindeni chipul cuviinţei preoţeşti. Este necesar ca bună cuviinţa să îl împodobească pe el în altar şi în timpul săvârşirii îndatoririlor lui sfinte, în cetate, pe cale, în călătorii, plimbări şi în tot locul, precum şi acasă la el. Iar pricina pentru acestea sunt însăşi înălţimea chemării cinului său şi marea lui apostolie. Chemat a fi preot al Dumnezeului celui Preaînalt şi învăţător al comunităţii, el trebuie să fie demn de rangul lui şi să dea exemplu de desăvârşire creştină turmei sale pe care este chemat să o păstorească, fiindcă ea îşi aţinteşte privirile asupra lui ca asupra unui model de desăvârşire.

(Sfântul Nectarie de la Eghina, Despre preoție, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 63)