Suntem dinaintea unui efort de a identifica, din mulțimea vorbelor umane, acele cuvinte care rânduiesc liniștea necesară înțelegerii și cresc curajul trecerii peste clipele grele, inalienabile, ale morții cuiva drag. Poate părea nelalocul său un astfel de demers în vremuri de moarte și teamă de moarte. Dar pentru teologia mărturisirii cotidiene tocmai acesta este sensul. Un efort de înțelegere a unghiurilor din care poate fi privită sora-moarte (cum i-ar spune nu numai S. Francisc de Assisi).

Prefațat de IPS Laurențiu printr-un Cuvânt Înainte (pp. 5-6) volumul cuprinde zeci de predici la înmormântare, multe așezate sub cheie morală ori dogmatică (Predică despre respectul față de părinți ori Învățătură despre înviere) dovedindu-ne, a câta oară, cât de fragil este echilibrul nădejdii într-o lume în care vestea morții a devenit fapt divers. Fundamentarea în credință a zilei dintâi după moartea celui drag devine o urgență pastorală, toți fiind chemați să ne sprijinim dinaintea puseului de părăsire la care asistăm aproape neputincioși.

În linia tradiției ardelene a necrologului Părintele Liviu-Iulian Tarcău, multă vreme păstorul uitaților dincolo de frontiera liniștii noastre, în Penitenciarul din Aiud, apropie intimitatea Evangheliei de nevoia umană a tandreței în astfel de momente pe care numai cine știe să le împărtășească direct și limpede cu familia, comunitatea și tot ceea ce înseamnă viață rămasă martorul morții cuiva drag.

De la Zaharia Boiu încoace, nevoia de a construi cultura comunicării doliului pe cultura comunității este metoda pastorală fundamentală. Cheia rămâne Învierea Domnului Hristos, trecând prin prismele de luciditate ale persoanelor ancorate în credință. Cred că și prin acest volum literatura omiletică de profil câștigă un text de referință.